Dincolo de piciorul meu stâng se odihnește capătul lumii. În spate, aliniat și cu toate fireturile puse în ordine, îmi prezintă onorul gândul care nu s-a gândit niciodată la mine. Pe-aici, pe la noi, timpul se măsoară în respirații fosile. Bunăoară, stânca aceea imensă este paharul de vin pe care l-am fiert într-o iarnă. Lângă ea stă cuminte sticla de votcă băută cu niște prieteni uitați pe vremea când credeam că sunt fericit și știam să fiu cântec. Pe ochi îmi apasă, atârnând ca bosonul lui Higgs, nisipul pe care nu l-am stat împreună.
Tot ce am e singura colecție perfectă de pietre din lume pe care nu i-o pot lăsa fiului meu moștenire.
Ioan M. Şerban 