Ciudate mutaţii au apărut în comportamentele noastre. Mă zgârie pe urechi, pe ochi şi pe suflet! Folosesc oamenii, în ziua de azi, mulţumirile când trebuie şi când nu trebuie.

Au ajuns, bunăoară, ca „ce mai faci?” – nu te întreabă nimic, nici măcar nu îl interesează: e înlocuitor de „bună ziua!”. „Bună ziua” îi dai, oricum, şi duşmanului, şi ăluia pe care îţi vine să îl scuipi între ochi. Dar nu, îl întrebi „ce mai faci?” şi n-o să-ţi răspundă nimeni „Te bag în …!”, deşi asta are în cap. „Ce mai faci?” e doar o formulă de salut cu răspuns impus „Bine! Tu?”. Şi bineînţeles că nimeni nu se aşteaptă la o expunere, la o poveste, la o mărturisire…

Sunt mulţumirile aşa… cam ca înjurăturile. Toată lumea îşi bagă şi-şi scoate ce are şi ce nu are în prieteni şi duşmani, în guvernanţi şi opozanţi, în şoferi şi pietoni. Adică peste tot pe unde pot intra sau nu. Toţi umblă cu câteva p…i şi câteva p…e proaspete, numai bune de scos pe gură. S-a demonetizat atât de mult înjurătura încât chiar nu mai merită s-o scapi nici măcar atunci când chiar merită. Mai ales atunci! Acelaşi fenomen s-a produs şi cu mulţumirile.

Ţi se mulţumeşte când spui cuva că este frumos, chiar dacă meritul aparţine exclusiv părinţilor. Ţi se mulţumeşte pentru ceva ce ai spus pentru că aşa ţi-a venit sau pentru un zâmbet care pur şi simplu ţi-a apărut – reacţii naturale apărute ca urmare a unor lucruri făcute tocmai de persoana care îţi mulţumeşte… Mai mult fariseism decât în mulţumirile zilelor noastre nici pe la popi nu se mai găseşte.

Se întâmplă, uneori, să facă cineva ceva… să scoată din pălărie o chestie care mă dă pe spate: un gest, o vorbă… ceva, acolo, nu contează ce -ceva care, într-adevăr, înseamnă! Rămân într-o muţenie tâmpă, pentru că nu am cum să-mi exprim recunoştinţa în cuvinte… Mi-e „mulţumesc”-ul atât de uzat, de boţit şi de ros că mi-e şi ruşine să îl mai scot în lume!

Reclame