A scos o ţigară din pachet şi şi-a aprins-o. Mişcările erau mult mai liniştite decât de obicei. Ştia asta – creierul preluase controlul total asupra gesturilor care nu mai erau la fel de sigure. Însă era singurul mod în care putea să îşi mascheze încordarea.

Femeia urma să intre singură în cafenea! Mai mult, deşi încă nu ajunsese, ştia deja că îi va da voie să se adreseze direct chelnerului şi să plătească. Şi, dacă dorea, era dispus o lase să îl sărute pe obraz. Era conştient de toate astea încă de la început, de dinainte să îi ceară să se întâlnească. Şi totuşi nu se putuse abţine.

„Te întâlneşti cu o femeie superbă care are voie să calce în picioare toate regulile. Pe sabia Profetului, cum dracu’ să fii calm şi relaxat! Mă mir că nu faci implozie de atâtă nervozitate.” – zâmbi şi trase liniştit un fum din ţigară.

A văzut-o cum a intrat singură, independentă şi sigură pe ea. A văzut-o şi nu a schiţat nimic. Simţea că orice gest pe care l-ar fi făcut în mod normal ar fi făcut-o să nu mai fie ea. Era unul dintre acele momente prea rare în care nu trebuia să fie atent la tot ce se întâmplă, să atace, să pareze şi să contra-atace. Nu juca şah. Nu trebuia să trebuiască.

……………………………………………………………………………………………………………………………………….

Mergea la o întâlnire cu un partener. Partener şi prieten.

Ritm alert, cu paşi hotărâţi şi apăsaţi, de om care ştie care sunt următoarele trei mutări ale celor din jur. Prefera mersul pe jos. Îl relaxa. Era timpul lui cu el, timpul în care putea să îşi recite sau să îşi cânte. Şi mai exista un avantaj – între un sfert de oră de plimbare şi cel puţin 30 de minute de mers cu maşina nu e greu să alegi.

A intrat ca întotdeauna, ca stăpân al propriei lumi. S-a dus către recepţie cu acelaşi zâmbet larg al celui suficient de puternic încât să îşi permită să fie generos şi amabil.

–          Oooo! Salutare, boierule! Ce mai faci? Întotdeauna punctual! Pot paria că la Greenwich se fixează orologiul după tine!

A recunoscut imediat vocea prietenului său şi răspunse în timp ce se întorcea.

–          Ziua bună! Pe vremea mea se saluta sau se înjura mai întâi!

Acesta, uşor supraponderal şi cu părul puţin mai grizonat decât vârsta, cobora scările însoţit de ea.

–          Lasă, bătrâne, protocolul! Ştiu, ştiu! nu te lasă el pe tine. V-aţi născut împreună, nu alta! Hai mai bine-ncoa’ să te-mbrăţişez!

Şi-au strâns mâinile şi s-au strâns unul pe altul la piept. Doi vechi camarazi de război şi chefuri. Apoi s-a îndreptat către ea, a făcut o uşoară plecăciune ţinând mâna stângă la piept şi a zâmbit.

–          Doamnă!…

–          Hai, băi, că mă revanşez pentru lipsa de formalism! Unde mi-a fost capul?! Cu prezentările trebuia să încep. Dă-mi voie să ţi-o prezint pe una dintre cele mai fenomenale femei pe care le-am cunoscut eu!

I-a strâns mâna întinsă protocolar şi  luat-o în braţe, schiţând câţiva paşi de vals înainte de a-i da drumul.

–          Ce mai faci? Nici n-am avut când să-ţi spun că mi-e dor de tine! – a spus pe un ton pe care nici el nu-l mai auzise din adolescenţă, spre şi mai marea uluială a prietenului său.

–          Băi, băi! Stai un pic! Ce mama dracu’ se întâmplă aici?! Voi vă cunoaşteţi?!

–          Din câte îmi pot da eu seama, da! – a răspuns ea zâmbind.

–          Păi bine, dacă vă cunoaşteţi, de ce faceţi mişto de mine şi mă lăsaţi să-ncep cu prezentările?

–          Dragul meu – a preluat el, din obişnuinţă, iniţiativa – nu face nimeni mişto de tine. Pur şi simplu îmi face plăcere să cunosc oameni faini, chiar dacă îi ştiu deja. Ai fost doar puţin ghinionist, atâta tot. Deşi ai fi putut să-ţi imaginezi că există şi această posibilitate.

–          Da’ ce-s eu? Mama Omida? De unde voiai să-mi dau seama?

–          Era cât se poate de simplu, dragul meu. Bărbaţii cad pe spate când văd o femeie frumoasă. Şi, oricât ai fi de însurat, trebuie să recunoşti că ea este! Doar că eu prefer femeile inteligente. Şi cea mai frumoasă parte a doamnei este ascunsă aici! – şi îi atinse uşor fruntea.

–          Gata, băi! Iar ai dreptate… Ce mai, mare povestitor mai eşti!

–          Nu este vina mea că am limba conectată direct la creier şi la simţuri. Spune doar ce şi când are ceva de spus. Iar eu nu-mi pierd vremea controlând-o pentru că nu mi-a dat motive până acum.

–          Interesantă ciocnire! Acum, că aţi rezolvat, eu mă retrag. Sunt convinsă că veţi avea o continuare cel puţin la fel de interesantă şi chiar mi-ar face plăcere să asist la ea, dar trebuie să ajung în altă parte.

–          Când pot să te mai văd?

–          Chiar mi-ar plăcea să ne mai întâlnim, dar stau prost cu timpul. Sună-mă după ce termini şi vedem ce putem face. Poate sâmbătă. La revedere!

–          Sărut mâna!

–          La revedere! … Maestre, eşti mare! Interesantă achiziţie! Ştiu câţiva care ţi-ar lua gâtu’ doar ca să scape de „concurenţă”!

–          Nu fii idiot! Mă simt bine în prezenţa ei. Atâta tot.

–          Hai, că nu te ştiu de ieri! Mie poţi să-mi spui dacă e ceva, ce mama dracu’. Oricum am văzut şi singur cum ai valsat-o. Hehe! Am trăit s-o văd şi p-asta! Auzi, să dai tu de pereţi cu protocolu’! „Muntele s-a mişcat”! „Kagemusha”, moşule, „Kagemusha” îţi spune ceva?

–          Fie ca tine. Ţi-am spus ce aveam de spus. Dacă ţii neapărat să crezi altceva, n-ai decât. Doar nu pot intra în capul tău să-ţi controlez rotiţele. Da’ parcă venisem cu ceva treabă.

–          Cu treabă, cu treabă! Iar ai dreptate. Auzi, eşti fără maşină, nu? Am un vin bun, aşa, ca pentru munca în gaşcă!

–          Nu sună rău deloc! Chiar ar merge un vin.

–          Atunci la muncă!

Întâlnirea a fost una obişnuită: cifre, calcule şi hârtii. Totuşi, un bijutier ar fi invidiat precizia pe care o avea fiecare gest. Fiecare mişcare, fără să fie calculată, era făcută exact când şi dacă era necesară. Fecare cuvânt era spus la momentul potrivit. Nimic în plus, nimic în minus – o maşinărie excelent programată.

Despărţirea de prietenul-partener a fost la fel de călduroasă, dar scurtă. A plecat spre birou cu acelaşi mers cu care venise. Pe drum s-a gândit să o sune de câteva ori şi de tot atâtea ori s-a răzgândit şi, brusc, şi-a dat seama că avea telefonul în mână. Uitase să îl bage în buzunar la plecare. A zâmbit amuzat – i se întâmpla atât de rar să nu pună fiecare lucru la locul lui încât ţinea minte fiecare întâmplare de felul acesta. Şi, dacă tot îl avea în mână, nu avea decât să îl folosească.

–          Sărut mâna! Scuze de deranj, acum am terminat. Şi, dacă nu mă înşeală memoria, rămăsese stabilit să te sun.

–          Hello, hello! Foloseşti mereu la fel de multe cuvinte când saluţi pe cineva la telefon?

–          Nu. Adică nu ştiu… Habar n-am, nu le-am numărat niciodată. Dar, dacă trebuie, până data viitoare promit că o să am grijă şi o să-ţi pot spune.

–          Stai liniştit, nu e cazul. Deci?

–          Păi… te-am sunat… Ai spus să te sun după ce termin. Voiam să ştiu când ai timp.

–          Nu prea ştiu. Sunt destul de aglomerată în perioada asta. Uite, sâmbătă sunt ies cu nişte amici, un soi de petrecere la un restaurant cu muzică lăutărească. Dacă vrei, poţi veni cu mine.

–          Sună tentant. Totuşi nu vreau să vă încurc planurile. Şi… nu ştiu… mi se pare ciudat să ne întâlnim cu prietenii tăi…

–          Fii liniştit, nu încurci pe nimeni! Oricum pe câţiva îi cred că-i cunoşti. Ţi-am spus când pot şi nu trebuie decât să te hotăreşti dacă vrei să vii sau nu.

–          De parcă aş avea de ales!…

–          Evident că ai: poţi alege să vii sau nu.

–          La altceva mă gândeam… Sâmbătă seara ai zici? Cum nu am alte variante, bună şi asta.

–          Atunci rămâne stabilit pentru sâmbătă seara.

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

I-a luat ceva luat ceva mai multă vreme decât de obicei până să plece de acasă. Se hotărâse greu ce haine să ia şi, contrar punctualităţii pe care şi-o impusese ani de zile, avea de gând să întârzie aproape jumătate de oră. Stabiliseră să se întâlnească la restaurant şi voia să evite o aşteptare stânjenitoare în faţa intrării. Ştia că rezervarea e pe numele ei dar s-ar fi simţit stingher să stea la masă cu necunoscuţi care ştiau că venise invitat de ea – nu i se potrivea postura de om-anexă.

A ajuns cu 27 de minute după ora stabilita. A zâmbit dându-şi seama de inutilitatea verificării ceasului şi a intrat. A refuzat amabil să fie însoţit până la masă; ştia care este geografia locului şi cam pe unde trebuie să ajungă. Pe drum s-a intersectat cu lăutarii care se plimbau cântând printre mese, în veşnica lor căutare de muşterii cu dare de mână cărora să le cânte pe sufletul lor.

–          Zi-mi una care să meargă cu vin roşu! – i-a şoptit şefului, strecurându-i discret o bancnotă. Ştia că fusese mai mult decât generos, dar nu-i plăcea să iasă în evidenţă cu banii daţi pentru micile lui plăceri.

–          Bună seara, domnule! Dar chiar ştiţi să vă faceţi intrarea!

Recunoscu vocea unei prietene şi s-a oprit. Stătea la o masă mare cu aproape toate scaunele ocupate.

–          Sărut mâna! Nu văd ce-am făcut atât de impresionant… Şi, dacă am făcut, cui nu-i place să nu se uite după mine.

–          Da… Umbli ca un paşă cu muzicanţii după tine şi n-ai făcut nimic!

–          Ah, asta era? Aşa mi-a venit mie şi nu mi se pare nimic rău în asta. Dimpotrivă! – îi răspunse râzând.

–          Auzi, da’ tu ai blugi?!

–          Da, am şi blugi. Ţi se pare ceva anormal?

–          Nu, mi se pare doar ciudat. Sunt obişnuită să cu tine mereu în costum, de aia. Hai, lasă blugii! Tu ce mai faci? Ai ieşit singur în oraş? Hai că-ţi găsim un loc la noi la masă!

–          Sunt singur doar momentan. Mă întâlnesc cu cineva.

–          Offfff, păcat! – şi se întoarse către cei de la masă – Nici nu ştiţi ce fenomen trece pe lângă noi şi nu se opreşte!

–          De fapt… cred că pot să stau puţin. Oricum am întârziat. Uite, văd un loc liber lângă doamna din faţa ta pe care mă gândesc să-l revendic.

–          Hai că asta-i culmea! Tu să întârzii! Asta e imposibil! Oricum, doamna aşteaptă pe cine cineva şi, oricât de cuceritor te simţi la ora asta, nu cred că-l poţi ocupa.

–          Oare? Sunt convins că te înşeli.

–          Ce pierzi?

–          Capul. Îmi pun capul meu pe tavă. – şi plecă spre scaunul liber – Din moment ce doamna aşteaptă pe cineva, înseamnă că bietul idiot are un tupeu monstruos. Altfel nu înţeleg cum ar putea să o lase să aştepte. Şi doar cineva cu un tupeu vecin cu nesimţirea îi poate lua locul. Şi, dacă tot s-a lăsat aşteptat, poate aştepta şi el în picioare până plec eu. Nu credeţi, doamnă?

–          Aproape convingător.

–          În cazul acesta, pot înţelege că am aprobarea dumneavoastră?

–          Evident.

–          Atunci o să te rog să accepţi şi scuzele mele pentru întârziere.

S-a aplecat şi a sărutat-o pe frunte.

–          Nu e nevoie de scuze. Mă aşteptam să întârzii. De fapt, nici măcar nu eram sigură că apari.

–          Important e că pot să-mi mai păstrez capul pe umeri. Ai fi fost în stare să…

–          Nu cred c-ar fi bine să-ţi asumi un asemenea risc a doua oară, ar fi o tentaţie mult prea mare.

–          Adică pe el îl aşteptai? – râse prietena. Asta cum se mai cheamă? Întâlnire secretă cu public? Hai că sunteţi haioşi! La noi la petrecere vă purtaţi de parcă aţi fi fost la o întâlnire de afaceri şi acum… Şi, colac peste pupăză, mai şi întârzii la întâlnire!

–          Da! – continuă soţul prietenei – e clar că ceva nu e la locul lui. Uitaţi-vă la el cum a apărut cu capul în nori de nici nu vede lumea din jur la juma’ de oră faţă de cum ar fi venit în mod normal. El, super-calculatul, omul perfect integrat în tehnologie, perfecţiunea oraşului modern!… E clară treaba, metronomul s-a stricat! Să nu-mi spui, omule, că te-a lovit romantismul!

–          M-a lovit doar oraşul. Uite, după ce plecăm de aici o s-o invit pe un bloc. De acolo se pot vedea cel mai bine luminile caselor în care nu se doarme, ale maşinilor care nu au ajuns încă la destinaţie, ale releelor prin care simţi cum trec convorbiri telefonice pe care nimeni nu ar trebui să le ştie… Şi se aud toate zgomotele, toată rumoarea oraşului. Şi se poate dansa pe muzica asta. Da, m-a lovit oraşul. Şi oraşul este romantic!

__________

* Există mai multe explicaţii pentru titlu: Oficial voi spune că este prima bucată mai lungă pe care am scris-o de multă vreme. Neoficial recunosc că nu am avut altă idee mai bună. Adevărul este că…

Reclame