Am un mare defect: mă implic în problemele altora poate mai mult decât e cazul şi, de multe ori, ajung să le consider propriile mele probleme. Pentru a întregi tabloul, sunt nevoit să recunosc o altă mare hibă a mea, pe care îmi iau libertatea să o numesc suprasociabilitate, adică mi-este uşor să comunic cu oamenii şi, dacă mai găsesc şi puncte comune, mă simt mai apropiat de ei decât ar trebui, ajung să-i consider prieteni. Probabil că unii psihlogii ar transforma personalitatea mea în subiect de dezbateri şi conferinţe pentru a putea găsi cauzele şi a găsi soluţii dar ultima dată când am trecut pe la unul mi s-a spus că sunt perfect normal şi că singurul lucru de care sufăr este perfecţionismul.

Evident că cei mai mulţi vor spune că nu este nimic rău nici în faptul că mă implic şi încerc să îmi ajut prietenii, nici în faptul că mă apropii repde de semenii mei. Mai degrabă ar susţine contrariul. Ei bine, tocmai de aici mi s-au tras problemele juridice!

Am un prieten – de fapt am mai mulţi, dar de la el început totul – care, ca majoritatea oamenilor de afaceri din România zilelor noastre, a avut un ultim an mai dificil, ca să nu spun de-a dreptul dezastruos pentru că în perioada asta nu vreau să supăr prea mult autorităţile, o să înţelegeţi de ce mai la final. Cei familiarizaţi cu mediul economic din ţara asta ştiu mai bine decât mine cum e cu întârzierile la plăţi, falimentele şi insolvenţele debitorilor sau greutăţile datorate sistemului fiscal, aşa că n-o să vă plictisesc cu detalii.

Să ne întoarcem mai bine la prietenul meu care, ca orice om care ştie că are de încasat bani, îşi vede liniştit de viaţa lui şi îşi cumpără o maşină, face credit să-ţi schimbe casa, mă rog, lucruri normale pentru cineva care nu are grija zilei de mâine. Toate bune şi frumoase până când şi clienţii lui au început mai întâi să facă plata facturilor cu întârziere, apoi unii dintre ei să uite de ele cu desăvârşire sau chiar să-i spună verde-n faţă că n-o să mai vadă de la ei nici măcar un leu. Cum orice afacere presupune şi cheltuieli, prietenul meu a ajuns, la rândul lui, să aibă datori pe care, chiar dacă sunt mai mici decât ce are de încasat, nu prea mai are de unde le plăti.

Ca toţi oamenii de succes, avea un cerc uriaş de cunoştinţe şi prieteni care ar fi putut să-l sprijine. Acum, ori că aveau şi ei problemele lor, ori că sa petrecut acel fenomen cunoscut al şobolanilor care dispar când simt apa, ori că orgoliul omului l-a împiedicat să ceară ajutor nu ştiu. Cert e că, după câteva luni s-a trezit singur. Adică nu chiar singur, că apărusem şi eu în peisaj. Nu cred că se supără pe mine dacă spun că, la un moment dat, am rămas la masă doar noi doi.

Eu, mânat de acea asumare a problemelor altora, am făcut poate mai mult decât aş fi făcut pentru mine să-l ajut. Doar că, probabil din cauză că mă simt mai bine între cuvinte decât între cifre, de prea mare ajutor n-am fost şi, după ceva vreme, ne-am trezit fără soluţii şi pe el l-a cuprins disperarea în timp ce pe mine mă rodea supărarea că n-am fost de ajutor.

În urmă cu aproape un an a venit peste mine din mediul online B, un om de prin străinătate. Nu vă speriaţi, nu am uitat ideea şi, cu puţină răbdare, o să înţelegeţi. L-am ignorat iniţial dar, până la urmă curiozitatea – am uitat să vă spun că am şi boala asta – m-a împins şi-am intrat în vorbă: muzică, literatură, situaţia socială de pe la noi…  Au fost discuţii chiar interesante care ne-au apropiat atât de mult încât i-am spus despre planurile mele de anul ăsta: că este foarte posibil să ajung ca turist la el în oraş, aşa că am hotărât să ne şi întâlnim.

O să credeţi că a funcţionat legea compensaţiei, că pe lângă o supărare a venit şi o bucurie. Nici nu vă daţi seama ce greşeală aţi făcut! Acum câteva seri vorbeam cu prietenul meu care-şi mai vărsa un pic din amar când am primit un mesaj de la B. I-am răspuns că nu e un moment potrivit, că sunt supărat şi, natural, nu cel mai bun interlocutor, că singurul lucru cu care m-ar putea ajuta în acel moment este un magician. După câteva insistenţe, gândindu-mă că poate mai scap de tensiune, am încercat să-i explic care este problema fără să intru în prea multe detalii şi, nu înţeleg prea bine de ce, a tras concluzia că-i cer bani. După ce mi-am revenit din uluială, i-am spus că ar fi ultimul lucru pe care l-aş face, că soluţii există şi singura problemă este timpul care presează şi, într-un final, s-a lămurit că nu am avut nici cea mai mică intenţie de a-i cere un cent, aşa că m-am dus liniştit la culcare.

Dimineaţă mă aştepta un mesaj de la B: „Am cercetat escrocheriile online. Conversaţiile sunt înregistrate pe o perioadă de un an. Consultă un avocat”. Am mai răspuns, a nu ştiu câta oară, că n-am făcut decât să-i răspund la întrebări şi că m-a înţeles greşit, gândindu-mă să-i trimit mai târziu o copie după cartea de identitate care ar fi ajutat organele să ajungă la mine fără prea multe bătăi de cap. Mi-a fost imposibil, pentru că mi-a blocat adresa până să reuşesc eu să-mi scanez actele…

Încă nu am sunat un avocat şi, cum pentru moment nu am nimic mai bun de făcut, beau o cafea, fumez o ţigară şi aştept ca din clipă în clipă să-mi bată la uşă poliţia.

Reclame