De câteva zile nu mai sunt în stare să scriu. Nu mai am idei şi cuvintele fug de mine de parcă ar fi nişte curve, nişte femei care şi-o trag cu toţi numai cu mine nu.  Am stors un zâmbet până n-a mai rămas din el nici măcar gura şi-apoi iarăşi pană.

Mi-am zis că poate citind încep să mi se lege gândurile… Atunci mi-am adus aminte că, acum câţiva ani, un prieten mi-a dat să citesc un articol scris de un om, nu spun care, care se dă de cultură. Îşi descria tipul cu lux de amănunte toaleta de dimineaţă: duş, uleiuri, creme şi parfumuri. Mi-l şi imaginam cu burta revărsându-se peste prosopul legat în jurul şoldurilor cum se unge trupul cu diverse tincturi în timp ce-şi admiră în oglindă cărnurile care-i atârnă flasc.

Am aprins televizorul în care duduiau ştiri depre o nenorocire cu un avion picat. În tot haosul de informaţii mi-au atras atenţia nişte oameni simpli, care nu voiau nimic şi, cu exces de bun simţ, nu înjurau pe nimeni – făcuseră şi ei ce au putut. Nişte moţi care au căutat prin munţi şi nu înjurau pe nimeni, ei făcuseră tot ce le stătuse lor în putere şi-acum se pregăteau de un drum la Bucureşti la înmormântarea celor pe care-i coborâseră din pustiu.

În sfârşit, ceva: simplitatea aia chiar mi-a plăcut. Dar imediat după ei au apărut nişte artişti de mult uitaţi, pe care nu-i ştiam nici măcar când urcau pe scenă. Îşi smulgeau părul din cap şi-şi puneau poalele în locul părului, blestemând autorităţile care lasă oamenii să moară precum câinii pe care îi eutanasiază. Urlau de parcă-şi duceau pe ultimul drum propriul hoit pe care nu şi-l mai amintesc nici măcar caii-putere ai dricului.

Şi atunci a venit zăpada. Mi-am amintit de copilărie, cum stăteam afară până se-ntuneca şi venea mama să de aducă în casă cu buzele învineţite de frig şi lacrimile îngheţând pe obraji de ciudă că nu mai putem sta măcar câteva minute. Am plecat să caut bătăi cu zăpadă, doar-doar un puşti mai îndrăzneţ îmi aruncă în cap cu un bulgăre bine îndesat şi-mi mai pune ordine-n minte. Am umblat pe străzi pustii şi prin parcuri dar, în afară de câteva sănii trase de părinţi şi unul sau doi copii care se aruncau în nămeţi… nimic.

Trăiesc într-o lume în care oamenii de cultură perorează despre igiena prea personală (atât de personală încât nici măcar soţia nu are voie s-o vadă), în care artiştii se agaţă de cadavre precum aurolacul de pungă pentru că aşa se mai văd pe la televizor şi-n care copii au uitat să se mai joace-n zăpadă.

De unde mama mă-sii să-mi mai vină mie cuvintele?!

Reclame