Jucam poker în dormitor, chiar dacă ştiam că asta este împotriva tuturor regulamentelor. Trebuia să apară noul comandant, un locotenent despre care nu ştiam nici măcar cum îl cheamă, aşa că profitam de zilele cu supraveghere mai lejeră. De fapt, nu era prima dată când în compania noastră se întâmplau chestii nepermise; reuşisem chiar să ne câştigăm un renume pentru indisciplină. Eram trecuţi prin multe, aşa că tinerii ofiţeri nu ne mai impresionau cu aerele lor şi, de cele mai multe ori, sfârşiseră căraţi în spate de câte unul din noi sau plângând ca sugarii ascunşi pe fundul unei gropi de obuz.

Ne îngrămădisem  în jurul unei mese pe care o trăsesem în mijlocul camerei şi, ca de obicei, totul s-a terminat cu un scandal legat de cărţi ascunse. În momentul în care ne pregăteam de bătaie s-a auzit un răcnet:

–          Drepţi! – era plutonierul Popescu, un tip la fel de comun ca şi numele lui şi care avea singurul merit că se târâse prin şcoala de subofiţeri ceea ce, în ochii lui, îl făcea cel puţin la fel de important ca un general de divizie. Ce mama dracuă se-ntâmplă aici?!

–          Nimic, domn’ plutonier! Doar nişte nelămuriri pe care le putem rezolva între noi – a răspuns Vasile, cel care ne scăpa din cele mai multe situaţii dificile. S-au încins puţin spiritele dar nu e cazul să vă încărcaţi cu asta, ştiu că aveţi deja destule pe cap. Un om ca dumneavoastră are o grămadă de griji, o grămadă de chestii pe care noi nu le înţelegem… De ce să vă deranjaţi pentru nişte lucruri minore?

–          Ce, bă, tu-mi spui mie ce-am de făcut?! Unde-ai auzit tu de-un soldat care să dea lecţii la gradaţi?! Treaba mea, principala mea sarcină, este să menţin ordinea şi disciplina! Ori aici numai asta nu văd: jucaţi jocuri de noroc şi vă încăieraţi ca o adunătură de civili într-o cârciumă şi uitaţi că sunteţi soldaţi şi că asta este o unitate militară!

–          Domnule plutonier – mai făcu Vasile o încercare – chiar vă înşelaţi! Cărţile de joc erau doar pentru pasenţe, ne amuzam şi noi ghicind viitorul. Numai că, vedeţi dumneavoastră, lu’ Iovan i-a ieşti c-o să cam treacă-n curând la cele veşnice… S-a cam aprins şi, vedeţi dumneavoastră, tocmai când treceaţi dumneavoastră voia să ne convingă că moartea n-are cum să-l nimerească la cât de mic şi sfrijit e…

–          Da, da! – interveni Iovan, un pipernicit, cu mintea de aceleaşi dimensiuni şi cu o inimă mai mare decât toată armata. Păi cum să dea moartea-n mine, dom’le plotoner, cum să dea dacă Vasile avea asu’ sub cur de-a făcut careu! Nuuu, n-are cum, că-n pachet îs numa patru aşi, o ştie toată lumea… unu’ era la mine-n mână, aşa că n-avea cum, dom’le să facă careu… E clară treaba că pasenţa asta nu-i făcută ca lumea, nu-i aşa? Şi-atunci de ce să mor eu c-aşa vrea Vasile? Mi-a cam sărit basca, ce-i drept, da’ lăsaţi că mai ghiceşte încă o dată…

–          Cum?! – urlă Popescu, roşu la faţă şi cu o venă jucând pe frunte. Ce pasenţe faceţi voi de aveţi careu de aşi? Orice prost îţi dă seama că ăsta e poker! Mai ales eu, care am văzut atâtea din partea gunoaielor ca voi! Vă credeţi pe front unde vi se permite orice? Ei bine, aici sunteţi într-o cazarmă şi în cazarmă nici să vă băşiţi fără permisiunea unui superior n-aveţi voie! Toată lumea-n careu! Vă arăt eu vouă! Vă frec până vă sare muştarul, de-o să mă pomeniţi la nepoţi!

–          Relaxaţi-vă ,domnule plutonier! – se auzi atunci un ordin dat cu o voce liniştită, pe care nu o ştiam.

Rezemat de tocul uşii stătea un bărbat înalt. Era îmbrăcat cu un costum gri, bine croit cu pantofi

lustruiţi mai bine decât bocancii noştri la paradă. Faţa era senină şi-n colţul guri un început de zâmbet.

–          Cine te crezi, civilule, de te bagi în treaba mea?! Şi ce cauţi într-o cazarmă militară?! Las’ că văd eu la poartă cine şi de ce ţi-a dat drumul neregulamentar! Auzi, un civil să-mi zică mie…

–          Domnule plutonier, relaxaţi-vă. Poate atunci vă aduceţi aminte că regulamentul de care vorbiţi spune că ar trebui să vă prezentaţi înainte de a vă adresa unui necunoscut, fie el şi civil. Şi acelaşi regulament mai spune că pedepsele colective sunt interzise. Mai mult, ar trebui să ştiţi că şi un civil poate fi martor într-o asemenea situaţie… Nu credeţi că s-ar putea să depăşiţi un pic limitele aceluiu regulament cu care vă bateţi în piept?

–          Ăăăă, domnule… ştiţi… ăştia-s nişte derbedei care mereu… acum n-au comandant. Adică au, dar nu s-a prezentat încă. Şi profită d-asta. Mă gândeam că puţină ordine şi disciplină…

–          Gândiţi cam mult, domnule plutonier, cam mult şi cam prost. Eu zic că ar fi bine să-i lăsaţi pe băieţi în pace şi să uităm tot ce s-a întâmplat. E mai bine pentru toţi.

–          Credeţi, domnule? Oare n-ar fi bine, totuşi…

–          Sunt convins! Întotdeauna sunt convins de ceea ce spun! Părăsiţi dormitorul şi totul rămâne aici.

S-a întors şi a plecat liniştit. Popescu s-a scuturat, neştiind ce să mai creadă şi a luat-o grăbit în direcţia opusă, uitându-se nedumerit peste umăr către civilul în gri, pe care nu ştia de unde să-l ia. Mai mult ca sigur era convins că e de prin serviciile militare de informaţii. Nouă u ne păsa prea mult, atâta timp cât scăpasem basma curată. Totuşi, prevăzători, am aranjat dormitorul şi am stat cuminţi restul zilei. Nu avea rost să tulburăm mai mult apele…

Dimineaţă, la apel, după obişnuita rutină, comandantul unităţii anunţă că, în sfîrşit, ajunsese comandantul nostru de companie, pe care-l chemă lângă el. Era bărbatul în gri.

–          Compania a II-a s-a oferit voluntară pentru serviciul pe unitate de vineri!

Se dusese dracu’ o seară liberă. De vineri de la opt dimineaţa până sâmbătă la aceeaşi oră eram închişi în cazarmă.

Reclame