Moşule,

E mare distanţa dintre noi, dar mai aproape decât tine nu-s mulţi pe care să-i simt! Ăsta a fost şi motivul pentru care, atunci când am avut nevoie de un umăr, pe tine te-am căutat. A fost greu. Nu ştiam încotro s-o apuc, cu cine să stau de vorbă, unde să mă spovedesc… chiar, erai bun de duhovnic dac-ai fi crezut în Dumnezeu!

Ştii şi tu cum e – veşnicul meu grup: gălăgios, vesel, plin de viaţă dar atunci când într-adevăr am nevoie de cineva… pustiu, mai pustiu ca-n deşert. Pe undeva este şi normal, dacă stau să mă gândesc. Pentru ei cel care are soluţii, care face omenii să râdă şi poate schimba polii magnetici sunt eu. Şi-atunci cum aş putea tocmai eu să mă împiedic?!

Mă simţeam singur şi disperat. Pierdusem controlul, nu mai conduceam lumea pe unde voiam, nici măcar pe mine nu mă mai puteam duce nicăieri… Atunci mi-am adus aminte de tine. Ai ştiut să mă asculţi şi să-mi dai palmele de care aveam atâta nevoie.

Îţi mai aduci aminte de ăla care avea nevoie de un punct de sprijin să răstoarne Universul? În sfârşit a fost găsit – Eu! Gata, a trecut sau, cel puţin, aşa cred. Poate anul ăsta reuşesc să îţi beau palinca. Au mai rămas ceva urme, dar la câte cicatrici am, cu timpul n-o să se mai observe.

Acum, când stau să mă gândesc, mă apucă râsul. Cum mama dracu’ poate să fie un om atât de singur când cunoaşte atâtea persoane?

Da, omule, uit de tine prea des. Prea des mă arunc cu capul înainte şi te las acolo, departe.

Cred că ar trebui să-ţi mulţumesc, să-ţi spun că-s dator pe vecie şi să-ţi umplu podul de respect. Nu o să fac nimic din toate astea pentru că mai am nevoie de tine.

IMS

Reclame