Drumul a fost unul obişnuit pentru noi. Veşnica plimbare cu trenul a trupelor: compartimente pentru ofiţeri şi vagoane-dormitor pentru restul lumii. Compania noastră era una ciudată, ofiţerii ne cam lipseau – în afară de locotenent doar plutonul unu avea la comnadă un sublocotenent, celelalte trei fiind conduse de subofiţeri. Lipsa de cadre, faptul că eram o adunătură de zurbagii care nimereau mereu în cele mai ciudate locuri de pe front sau amândouă la un loc… greu de spus. Sigur e doar că la noi ofiţerii veneau şi, atunci când nu crăpau, plecau mai repede decât veniseră iar comandanţii de pluton erau de-ai noştri şi acum toţi stăteau în vagoane cu noi.

N-am sărit calul prea mult în cele câteva zile de mers, doar jocuri de cărţi şi câteva certuri. Nu ne venea să ne facem prea mult de cap, nu ne dădeam bine seama de unde să-l luăm pe locotenent. Tatăl lui era mare general şi fusese repartizat la noi, el ne alesese, probabil pentru a face rost de câteva decoraţii pentru fapte de eroism şi avansări înainte de termen. Avea relaţii sus, doar îl adusese pe Viţel peste noapte! Pe de altă parte, se târâse împreună cu toţi pe terenul de instrucţie, ceea ce nu făceau prea mulţi ofiţeri. Stătea de vorbă cu noi, începuse să ne ştie pe fiecare de unde suntem şi ce probleme avem, încerca să ne înţeleagă cât mai bine. Cred că ne era un fel de ruşine, era ceva ce ne ţinea în loc…

O singură dată, la prima oprire, Vasile a făcut rost, numai el ştie cum, de băutură. A apărut rânjind, ducând în braţe o raniţă plină de sticle cu ţuică şi, după ce a depus-o ca pe un odor preţios, a mai scos şi de prin buzunare alte sticle. Ne-a făcut cu ochiul şi a dispărut cu încă trei oameni, nu înainte de a ne avertiza că primul care se va atinge de conţinutul recipientelor va avea de-a face cu el. S-au întors în mai puţin de un douăzeci de minute încărcaţi cu şi mai multe sticle, toate pline cu ţuică.

–          Ei, acum avem destulă pileală cât s-o punem de-un chefuleţ! a declarat mulţumit şi mândru de el.

Cum doar aprobarea lui ne mai lipsea, am dat iama-n băutură şi n-a durat mult până ne-am chercelit. Iovan, care pipernicit nici nu avea unde să bage prea mult, s-a făcut criţă primul. Se plimba bălăbănindu-se prin vagon, pupând pe cine se nimerea şi asigurându-l de iubirea lui veşnică în timp ce continua să bea dintr-o sticlă despre care susţinea că e moştenire de familie, aşa că doar el are dreptul să se atingă de ea. Ne era clar că până să dea la raţe nu mai are mult, aşa că am reuşit să-l convingem că uşa este logodnica lui şi că, din dragoste pentru ea, trebuie s-o ţină în braţe stând cu capul afară. Era atât de lovit de sentimentalism că ne-am uimit şi noi de cât de repede a fost de acord.

Inevitabilul s-a produs şi Iovan şi-a vărsat maţele, din fericire, în afara vagonului. Din nefericire tocmai atunci trecea prin dreptul uşii un angajat al căilor ferate care a fost împroşcat din cap până-n picioare de vomă. Până să-şi dea seama de ce se întâmplă, a doua cascadă i-a curs drept pe chipiu, atât de bine ţintită de-ai fi zis Iovan era la concurs de tir. Angajatul s-a uitat lung, şi-a şters faţa cu o cârpă unsuroasă pe care o avea în mână şi, înainte ca unul dintre noi să schiţeze cel mai mic gest, a dispărut.

Eram încă suficient de lucizi încât să ne dăm seama că pot apărea complicaţii, aşa că ne-am apucat să înlăturăm urmele dezmăţului. Nu am reuşit pentru că ceferistul a reapărut însoţit de locotenent. Acesta a urcat în vagon, s-a plimbat dintr-un capăt în altul cu paşi apăsaţi, măsurând totul cu o privire impasibilă.

–          Până mă întorc vreau curăţenie! Comandanţii de pluton, cu mine! a sunat sec, ca două gloanţe trase în ger.

Nu ştiam la ce să ne aşteptăm, aşa că în timp record vagonul-dormitor era în cea mai perfectă ordine, apoi ne-am pus pe aşteptat. A durat mult, cred că ore întregi până i-am văzut înapoi pe cei patru. Veneau agale, ca la înmormântare, cu privirile în pământ. Anghel, care era cel mai mare în grad, a verificat dacă totul era în regulă după care, cât era el de sublocotenent, s-a trântit într-un colţ cu capul în mâini. Nici ceilalţi trei nu erau într-o stare mai bună: tăceau toţi şi priveau prin pereţi şi prin noi, fără să scoată un sunet. Ne uitam unii la alţii şi nu îndrăzneam să spunem nimic. Până la urmă tot Vasile avu curaj să se mişte primul.

–          Hai, nea Anghele – îi spuneam aşa deşi era dintre cei mai tineri pentru că avea, totuşi, grad de sublocotenent – ia zi ce te supără! Ce s-a întâmplat?

Acesta făcu un gest a lehamite cu mâna. Era clar că voia să fie lăsat în pace.

–          Hai, nea Anghele, zi-ne ce v-a făcut domnu’ locotenent! Să mor eu dacă nu-i bag un glonţ în ceafă  cu prima ocazie, să se-nveţe minte! Nu aşa te porţi cu oamenii, chiar dac-au greşit!

Anghel şi-a ridicat faţa şi s-a uitat în ochii lui. O privire fixă, încordată şi, dintr-o dată, a sărit până-n mijlocul vagomului:

–          Să-mi bag picioarele! Dacă-şi mai bea unul minţile eu îl omor! Îi rup oasele cu mâna mea! Unul câte unul i le rup!

De atunci n-a mai îndrăznit nimeni nimic, chiar dacă nu ştiam ce s-a întâmplat, ce-au vorbit ei cu locotenentul. Dar Anghel era unul de-al nostru, unul pe care-l ştiam şi-l respectam, care ne scosese de multe ori din ghearele morţii pe front, n-aveam cum să nu ascultăm de el.

Mai târziu am aflat că fuseseră invitaţi toţi în compartimentul locotenentului. Le-a dat câte-o cafea, i-a lăsat să o bea în linişte şi abia apoi le-a vorbit. Nu a răcnit la ei, cum se întâmpla mai mereu. Le-a vorbit aşa cum vorbeşte un părinte copilului când face o boacănă. Le-a explicat că venise la noi pentru că nu-i plăcea să mute hârtii prin cancelarii, nu asta însemna să fii ofiţer pentru el; că ne alesese pentru că n-avea nici cel mai mic chef să moară ca prostul din cauza teribilismelor. I-a mai întrebat, la sfârşit, dacă avem de gând să ne potolim sau îşi cere transferul pentru că el nu ştie dacă are energie cât să ne apere de superiori de fiecare dată când facem tâmpenii şi să ne mai fie şi comandant. Atât. Durase mai mult să-şi bea cafeaua şi să-şi revină din ameţeală.

Reclame