Până vineri nu s-a întâmplat mai nimic. Câtea încercări ale lui Vasile de a-l prinde pe picior greşit pe locotenent s-au lovit de calmul acestuia. A fost o perioadă de tatonare, noi încercam să vedem cam ce-i poate pielea iar el, ştiind de prin dosare cam cu cine s-a încurcat, pur şi simplu îşi făcea treaba. Ne-a plăcut, totuşi, că nimeni în afară de el nu se putea atinge de noi.

Am aflat ca tatăl lui era general şi că ajunsese comandantul nostru la cerere. Ni l-am imaginat tipul eroului închipuit, gata să ne-arunce într-un atac sinucigaş doar de dragul onoarei şi orgoliului personal. La prima instrucţie de front îl aşteptam chicotind şi dându-ne coate – îl şi vedeam elegant ca de obicei, în uniforma de oraş perfect regulamentară, urcându-se pe o movilă şi răcnind ordine în timp ce trăgea din ţigara de lux. Ne obişnuisem cu comandanţii de pluton, cu care ne tutiam şi-mpărţeam ţigările. Comandanţii de companie, mai ales tineri locotenenţi, erau altceva…

Nici măcar nu ne-am dat seama când a ajuns. Avea uniformă de campanie, bocanci şi echipament complet; erau curate, dar oricine îşi dădea seama că nu erau scoase ieri din magazie. A fost primul moment în care ne-am mirat. A făcut toată instrucţia împreună cu noi şi, la sfârşit, ducea şi mitraliera de companie în spate. Era deja mai mult decât ne imaginam că poate face un tip ca el şi nu ne-a mai mirat deloc micul discurs de la final:

–          Băieţi, sunteţi un pic ieşiţi din formă. Avem o săptămână să rezolvăm problema. N-o să vă cer niciodată ceva ce n-aş putea eu. Pe front ştiţi să vă descurcaţi mai bine decât mine şi n-am de gând să-mi las viaţa în mâinile cuiva pe care nu-l consider pregătit. Garda de vineri puteţi s-o consideraţi o mică mulţumire pentru tămbălăul cu care mi-aţi făcut primirea. Dacă cineva vrea transferul, are timp până vineri.

S-a întors şi a plecat fără să ne mai spună că suntem liberi. Ne spusese astea pe când stăteam care pe unde şi în ce poziţie apucase după ce terminasem instrucţia, nu se mai obosise să ne alinieze.

Instrucţiile şi pregătirile pentru plecarea pe front ne-au ţinut ocupaţi. Vineri dimineaţă am intrat în gardă şi până sâmbătă pe la prânz, monotonie totală. Atunci a apărut veşnicul Popescu…

–          Soldaţi, la douăzeci zero-zero – întotdeauna spunea ora cu tot cu minute ţi toţi, inclusiv comandanţii de pluton, erau soldaţi – toată lumea în careu! Ordin de la domnul vostru locotenent! ’Ţeles?! Armamentul rămâne în rastel!

Ne-am uitat miraţi unul la altul, nemaiînţelegând nimic. Locotenentul char nu părea omul care să facă instrucţie de noapte sâmbăta, mai ales după ce ne ţinuse în gardă. Dar era ordin şi, ne convenea sau nu, trebia să-l executăm. Aşa că, la opt eram în careu unde, spre mirarea noastră, tot Popescu ne aştepta.

–          Compaaanie drepţi! Din ordinul domnului vostru locotenent mergeţi cu mine! Alinieeeeee-rea! După mine maaarş!

Şi-am plecat în pas de marş, cu ăsta nu aveai niciodată mers de voie. Ne-a scos din unitate şi, ţanţoş, a luat-o spre oraş, spre nedumerirea noastră.  Am bocănit cu bocancii pe străzi şi, în dreptul unui restaurant.

–          Aici vă aşteaptă domnul vostru locotenent! Intraţi în ordine!

Ne-am uitat unul la altul uluiţi, nemaiştiind ce să credem. Vasile a fost primul care şi-a luat inima-n dinţi iar noi ne-am luat după el. Înăuntru mesele erau aranjate în cerc şi, sprijinit de una dintre ele, stătea locotenentul.

–          Băieţi, luni plecăm. N-am avut decât o săptămână împreună, şi asta numai instrucţie. M-am gândit că nu ar strica să ne cunoaştem mai bine. Cum eu nu m-aş fi simţit bine în localurile în care obişnuiţi să umblaţi iar voi aţi fi în plus în cele pe care le frecventez eu, am închiriat aici doar pentru noi. Sunteţi invitaţii mei!

Şi iarăşi Vasile a fost primul, cerând voie să se aşeze lângă locotenent. Acesta a zâmbit şi a spus că oricine îşi poate alege orice loc, dar ar prefera comandanţii lângă el.  Vasile, cum îi era felul, s-a autoproclamat comandant al plutonului unu şi, spre amuzamentul nostru, a fost poftit foarte protocolar pe scaunul din dreapta comandantului. Cât despre comandanţii adevăraţi, aceştia au cerut voie să stea cu oamenii lor.

Ne-am simţit la început stingheri, chiar dacă locotenentul a trecut pe la fiecare în parte şi a schimbat câteva vorbe. Până când, la un moment dat, s-a trezit Iovan:

–          Bine, băi fraţilor! Bem, mâncăm, da’ de cântat ce-avem de nu cântăm? Că nu s-o supăra domn’locotenent! şi a început, cu vocea lui care era oricum, numai muzicală nu: „Pe drum trecea o birşcă-că, o briscă-că”…

–          Stai, băi, jos! Stai jos că ne spargi urechile! – i-a spus Anghel, comandantul lui de pluton.

–          Îmi daţi voie să-l ajut? s-a auzit vocea liniştită a locotenentului. Şi ne-a cântat un „Adio, doamnă” de  nu mai ştiam cum să ne ducem paharele la gură.

Nouă atât ne-a trebuit să ne dezmorţim. Ne-am pus pe cântat de zăngăneau vitrinele şi curgea băutura de ziceai c-a fost secetă. Şi de la muzică la dans n-a fost mult – s-a pus Vasile pe ţopăit de-a trebuit chelnerii să-i mute tot în jur. Ce mai, cu toată reţinerea noastră faţă de locotenentul care stătea sprijinit de peretele din fund şi ne privea cu un zâmbet îngăduitor, aproape părinteşte, ne pusesem pe chef, când brusc s-a dat uşa de perete şi un malac de sergent din poliţia militară s-a proţăpit în mijlocul localului.

–          Ce-i scandalul ăsta?! – a zbierat lovind cu bastonul în spătarul unui scaun. Suntem în război şi vouă vă arde de beţii?! Ar trebui să fiţi în cazarmă la ora asta! Biletele de voie!

N-aveam aşa ceva, că doar ne luase Popescu încolonaţi de la unitate şi nu ne dăduse aşa ceva. Uitasem şi de chef, şi de băutură, şi de locotenent. Tot ce ne mai interesa era cum o mai dregem şi de data asta.

–          N-auziţi sau faceţi pe proştii?! Tu! – şi s-a întors spre Vasile – biletul de voie!

–          Nu are! – a intervenit locotenentul. Iar tu ar trebui să înveţi să saluţi când intri undeva. Ordin de serviciu ai?

–          Băi, puţoiule, cine te crezi tu? Dacă eşti în civil crezi că eşti scutit? În cârdăşie cu ăştia e clar că eşti tot militar! Ia dă actele, că te-ncalţ de nu te vezi! Cu tine-ncep!

–          Eşti sigur? – zâmbi locotenentul. Să zicem că sunt cineva care are nevoie de un viţel ca tine să-i care mitraliera de companie cu tot cu afet… Ce zici, te interesează? Luni plecăm pe front. Vrei acte? Am – şi-i flutură un teanc de bilete de voie pe care-l scosese din buzunarul de la piept – am acte în regulă pentru toată compania. Le-am semnat eu, aşa că e totul în ordine. Doar al meu e semnat de colonel, dacă nu te deranjează. Şi pentru iscălitura lui nu pot garanta, chiar dacă la completat sub ochii mei. Tot nu mi-ai arătat actele tale…

–          Ce, băi, crezi că dacă-mi dai pe sub nas cu hârtii false mă dai pe spate? Acu’ îţi ard una!

–          Eşti sigur pe tine. Îmi place asta. Verifică, te rog biletele oamenilor mei pentru început. Am de dat un telefon între timp.

Sergentul se uita nedumerit când la teancul de acte lăsat pe masă, când la civilul care-i întorsese spatele şi vorbea la telefon. Locotenentul, relaxat ca de obicei, îşi vedea de discuţia lui. L-a un moment dat s-a întors spre zdrahon:

–          La telefon. Cineva vrea să-ţi audă vocea.

Sergentul, care nu mai înţelegea de mult nimic, a luat receptorul:

–          Alo!… Da, domn’ căpitan, sergent Zaharia!… Da, domn’ căpitan!… Ştiţi… Eu… Am înţeles!… Am înţeles, să trăiţi!… Da, să trăiţi! – a închis şi s-a întoarse fâstâcit spre comandantul nostru – Mă scuzaţi domnule locotenent! Îmi pare rău pentru deranj! Ştiţi…

–          Lasă, o să ai timp să-mi explici. Liber!

După plecarea lui ne-am continuat cheful până dimineaţă când am primit un tratament special: au venit să ne ia camioane de la batalion. Nu ne mai interesa că şoferii, supăraţi probabil c-au fost treziţi la ora aia, ne cam zdruncinau. Măcar nu eram navoiţi să batem pe jos drumul înapoi.

În curtea unităţii stătea Viţelul, aşa i-a rămas numele. Când locotenentul a sărit din cabina primului camion acesta a luat poziţia drepţi:

–          Să trăiţi, domnule locotenent! Sergent Zaharia, detaşat în compania A II-a s-a prezntat la ordinele dumneavoastră!

 

Reclame