Ninge. Ninge liniştit, ninge molcom, bătrâneşte aproape. Ninge de parcă cineva, acolo sus, vrea să-şi reverse puţin câte puţin peste noi toată ura mocnită.

S-au închis gările, dar poate e mai bine aşa – se mai amână nişte despărţiri. Oare nişte vise care s-au spart se pot face din nou un întreg dacă le apasă zăpada? Ar fi frumos, atât de frumos că mă sperie gândul ăsta!

Zeii, blestemată fie-le amintirea, nu ne-au lăsat întregi pentru că eram prea frumoşi. Avem acum timp să stăm noi cu noi, fiecare în parte, să ne vedem aşa cum suntem şi cum ne-am dori să fim, la jumătatea care ne lipseşte şi pe care o căutăm fără să ştim dacă o vom găsi. Ne mai opreşte zăpada asta care a venit peste noi din alergătura nebună pe care am început s-o numim viaţă.

Mulţi se întreabă dacă au pentru ce să trăiască sau dacă au pentru ce să moară. Răspunsuri sunt multe, dar numai unul este adevărat. Pentru dragoste merită să trăim şi tot pentru ea merită să murim. Ne-o arătăm ciudat, urât chiar, ca o ninsoare… Ningem peste omul pe care-l iubim, venim peste el ca o zăpadă şi-l sufocăm în îmbrăţişarea noastră. Îi uităm dreptul la respiraţie, îi negăm lumina de care are nevoie şi-i oferim, ca monedă de schimb, apăsarea.

Este uman, poate vor spune unii. Dar eu îi trag de inimă şi-i întreb: ce este uman, ce este normal în această încazarmare pe care o impunem? Din prea mult egoism uităm de persoana iubită şi nu ne dăm seama că, făcând-o numai a noastră, o transformăm în altcineva atunci când n-o pierdem. Iar transformarea asta tot pierdere ar trebui socotită.

Zăpada va trece, cu siguranţă o va topi căldura şi va rămâne o amintire. Dar noi? Noi putem rămâne. Putem dacă ne dăm voie să rămânem.

Reclame