Am fost repartizaţi într-un sector liniştit. Asta însemna că se pregătea ceva sau undeva se strecurase o greşeală pentru că ar fi fost prima dată după multă vreme când nimeream într-un loc în care nu se petrecea nimic interesant. În afară de câteva tunuri răzleţe se auzeau foarte rar focuri de armă despre, trase probabil de unul care se plictisea sau de o santinelă care se speria noaptea de prea mult întuneric. Noi, care eram obişnuiţi să fim primii în atacuri şi ultimii la retrageri, ne simţeam ca în vacanţă. Doar Viţelul nu era obişnuit cu tranşeele şi tresărea la fiecare zgomot şi a durat ceva până a scăpat de reacţiile fără motiv. Nu prea era el făcut pentru armată şi în nici un caz pentru război – fusese încălţat când era student în ultimul an la geografie şi ne-a explicat, fâstâcit, că toată grosolănia lui nu era decât singurul mod în care reuşise să-ţi impună autoritatea ca poliţist militar.

Locotenentul, în schimb, era din alt aluat. Ştiam că nu mai fusese în prima linie şi ne aşteptam să reacţioneze la fel, dar ne-a înşelat. După două zile abia mai clipea la explozia unui obuz. Ne lăsa destul de liberi atâta timp cât ne respectam obligaţiile, îl interesa mai mult să înţeleagă cât mai bine ce are de făcut când începe dansul cu vecinii care locuiau în tranşeele din faţă. Când un ofiţer i-a atras atenţia că disciplina trupei lui lasă de dorit a ridicat din umeri.

–          Cum credeţi, domnule maior, că pot să ţin legaţi nişte oameni care mâine s-ar putea să nu mai fie sau, într-un caz fericit, să rămână schilodiţi pe viaţă? Personal mă interesează mai mult cum luptă decât cum salută şi dacă asta vă deranjează, n-aveţi decât să raportaţi superiorilor mei, caz în care îmi voi permite şi eu să-l informez pe comandant că mi-aţi făcut observaţii în faţa subordonaţilor.

În alt rând, când ne-au adus cu întârziere mâncarea, a pus mâna pe telefonul de campanie şi i-a spus şefului de la intendenţă că se înşală amarnic dacă-şi imaginează că războiul va lua o pauză de un sfert de oră doar pentru că oamenii lui nu sunt în stare să îşi facă treaba cum trebuie. Încă ne era greu să ne dăm seama care era motivul pentru care-şi permitea să se poarte aşa, dar începusem să ne lămurim că nu se baza pe relaţiile sale.

Am avut câteva zile liniştite până când, într-o dimineaţă, locotenentul a fost chemat la statul major. S-a întors după câteva ore destul de îngândurat.

–          Anghele, dă-mi un binoclu şi adu-i şi pe ceilalţi trei la mine. – se referea la comandanţii de plutoane. Toţi oamenii să-şi verifice echipamentul! Ştiu că stau destul de bine, dar vreau să fiu sigur. Dacă văd la unul că luceşte un nasture îl bag la arest după ce terminăm!

Era prima dată când un ofiţer ne dădea ordin să fim murdari.

A studiat terenul, uitându-se insistent la o movilă înaltă care era puţin mai în stânga poziţiei noastre. Era o ridicătură de pământ fără vegetaţie în jur şi unde ştiam că vecinii instalaseră mitraliere.

–          Băieţi, am cam încucat-o! La noapte mergem pe movilă. Începe ofensiva şi misiunea noastră este să o ocupăm. Nu ştiu cum ajungem acolo, dar la 11, când începe atacul, trebuie să fim la baza ei.

–          De ce nu pun tunurile pe ea, domn’ locotenent? – întrebă Grigore, care comanda plutonul 3. O curăţă şi gata, putem sta liniştiţi aici şi-i lăsăm pe alţii să crape-n războiu’ ăsta cât îl aşteptăm noi pe următoru’.

Iovan a luat puşca cu lunetă şi, cu mult calm, a ţintit către cuiburile de mitralieră. A tras un foc după care s-a întors zâmbitor:

–          Gata, domn’ locotenent, eu mi-am făcut norma, drept în cap i-am dat. Acu’ eu pot să dorm liniştit la noapte.

–          Bine, o să dormi cât vrei, o să-ţi facem un culcuş drept în vârf. Grigore, problema e că nu avem artilerie. Atacul e numai pe bucăţica asta. Importantă e movila aia nenorocită de unde se poate controla totul pe câţiva kilometri în jur. Atacul mare o să fie abia mâine, aşa că-n noaptea asta lucrăm în linişte.

–          Tot rahatul din haznaua asta de război pică mereu pe noi. Ziceam eu că tre’ să fie ceva la mijloc dacă ne-au adus la odihnă…

–          Domnule locotenent – vorbi Anghel, care până atunci se uitase către locul pe care trebuia să-l ocupăm – până acolo nu putem merge neobservaţi. Nu-i nici măcar iarbă… Unde ne adăpostim?

–          Le-am cerut să înceapă să tragă din partea cealaltă. Poate dacă sunt atenţi dincolo… Mai mult de atât nu am de unde.

–          Păi ce nu spuneţi aşa, domn’ locotenent? – se-nsenină Grigore. Ai noştri trag din alaltă parte şi noi mergem pe grupe, să nu fim toţi grămadă. ne târâm drept înainte pân’ la jumatea drumului şi d-acolo abia o luăm spre movilă. Ne-mpărţim cât mai mult în tranşee, aşa măcar scapă câţiva şi să se descurce ei s-ajungă în vârf, restu’ nu mai au beleaua asta pe cap…

–          O să-ncercăm cum zici tu dacă nu are altul o idee mai bună. Asta voiam să vorbesc cu voi. Oamenii să fie bine prăfuiţi că poate e senin la noapte… Măcar să nu strălucească nimic. Plutoanele unu, doi şi trei se ocupă fiecare de câte un cuib. Plutonul patru ne acoperă.

După-amiaza am petrecut-o cu nervii întinşi; verificarea armelor, a echipamentului şi chinul să mătuim tot ce putea luci. Spre seară a venit în control şeful de stat major cu veşnicele cuvinte bombastice pe care le auzeam de fiecare dată când ne trimiteau să murim.

–          Ostaşi, vă revine o misiune de maximă importanţă! De succesul misiunii voastre depinde viitorul ofensivei din tot sectorul. Ocuparea movilei este vitală şi vouă vă revine onoarea de a o cuceri!

–          Om vedea noi ce iese… – nu se abţinu Vasile.

–          Sunt convins de succesul vostru, soldat! Aţi fost selectaţi deoarece sunteţi…

–          Nişte oi numa’ bune de tăiat, asta suntem!

–          Cum îţi permiţi, soldat?! – îşi pierdu cumpătul şeful de stat major. Cine ţi-a dat voie să deschizi gura în faţa unui superior, a unui ofiţer care a studiat tehnica şi tactica militară?!

–          Bunul simţ, domnule colonel… Ne tot povestiţi de glorie şi onoare când ne trimiteţi să facem o treabă care se face cu tunul…

–          Nesimţitule! Asta e insultă! Vorbeşti nebăgat în seamă şi mai ai şi uniforma în ultimul hal! După ce se termină misiunea vreau un raport amănunţit, domnule locotenent! Omul ăsta o să stea la arest până mă plictisesc eu!

–          Omul ăsta, domnule colonel, este doar puţin cam nervos. Şi este normal să fie aşa când ştie ce urmează să facă. Cât de calm aţi fi dumneavoastră în locul lui?

–          Adică?!

–          Să presupunem că primiţi ordin să veniţi cu noi, domnule colonel! – zâmbi locotenentul. Cât de confortabil v-aţi simţi?

–          Ăăă… cred că ai dreptate, locotenente… Totuşi uniforma chiar lasă de dorit!

–          Eu am dat ordin. Dacă este sinin la noapte? Nu credeţi că e mai important  să ajungem la movilă decât să arate oamenii mei ca la paradă?

–          Da, la asta nu m-am gândit… Cred că şi de data asta aveţi dreptate… Încă o chastiune, v-am pregătit propunerea de avansare la excepţional dacă reuşiţi! – şi plecă fără să mai spună nimic.

–          Da – spuse ca pentru el locotenentul – numai să nu fie post-mortem…

Reclame