Etichete

, , , , , , , ,

„În fiecare zi ne batem joc…”

Uneori am impresia că oamenii ar trebui să înveţe de la pisici, măcar ele au bunul simţ să se joace cu şoarecele înainte de a-l mânca. Noi, mai evoluaţi fiind, facem invers.

Se aruncă oamenii ăştia în relaţii pseudo-sentimentale din plictiseală, din amuzament sau Dumnezeu mai ştie pentru care motive. Important este dansul cu tendinţe conjugale care nu se concretizează niciodată, plăcerea voluptoasă de a pipăi sufletele mai mult decât este permis fără a fi traşi la răspundere. Cu o iresponsabilitate totală, fără să le pese de ieri şi de mâine. Important e momentul, nu persoana.

Natural, momentul despărţirii vine repede, plictiseala apare peste noapte sau apare alt joc, la fel de voluptos şi vinovat. Precum copii mici, îşi iau jucăriile şi pleacă fără regrete, fără zâmbete, cel mult cu amintirea plăcerii. Nu le mai pasă de cel rămas în urmă, învingătorii iau tot, inclusiv dreptul de a scrie istoria aşa cum vor ei.

Undeva, acolo în spatele lor, rămâne cineva singur care, din nebăgare de seamă, chiar a crezut că… Uimit, stă şi se uită în jur fără să înţeleagă ce sau de ce, simplă marionetă a unor isoane care-au durat cinci minute. Atunci pasagerul din viaţa lui, care oricum şi-a pierdut sensul, apare din nou. Aşa cum în teatru un pistol care apare în primul act trebuie să tragă în ultimul sau cum în scenariile de duzină criminalul se întoarce mereu la locul crimei.

Vine să mai muşte din cadavrul viu, că asta a lăsat chiar dacă nu îşi dă mereu seama Se mai joacă puţin cu ce-a mai rămas din ceva ce-a fost odată om. Tot fără regrete, tot fără remuşcări.

„Motan m-aş fi dorit să fiu…”

Îmi plac pisicile – au mai multă decenţă şi zgârieturile lor se vindecă mai repede.

Reclame