Etichete

, , , , , , , , , , ,

Nu sunt critic, aşa că nu am cum să fac o cronică adevărată. Tot ce pot este să fac un soi de poveste a trăirilor mele. La acuzaţia de subiectivism pledez vinovat.

M-am ţinut de cuvânt, din când în când practic şi sportul ăsta, şi-am mers la ediţia aia limitată din Meniu a la Carte. Lume multă, mai multă decât mă aşteptam şi primele confuzii: Moebius în formulă incompletă fără să se fi despărţit… Adrian Suciu în dublă postură moderator-scriitor… Din fericire pentru fetele de la butoane, lumea artistică pare să nu bage în seamă detalii semnificative de organizare.

Publicul s-a dovedit, la început, puţin pe lângă muzică; a uitat să o respecte. Poate şi pentru că bucata de Moebius care a deschis seara a fost puţin prea dureroasă pentru un început. Mie mi-au pus capac cu „What a wonderful world” – nu mai înghit piesa asta de când am văzut-o cântată soldaţilor americani din Vietnam.

S-a dat drumul la lectură şi primul – nu ştiu dacă a fost desemnat prin tragere la sorţi sau care a fost criteriul – David Dango. Debutul său m-a nedumerit un pic, nu înţelegeam nevoia de a cerşi îngăduinţa publicului. M-am lămurit repede: omul are dicţie şi, spre deosebire de mulţi autori, reuşeşte să recite nimic, din punctul meu de vedere asta scrie. 10 minute de chin. O părere sinceră: te bat aici sau afară? Chiar nu merit o fractură neuronală!

Genial Suciu! Şi-a luat dreptul, în calitate de moderator, să întrerupă lectura la jumătatea timpului acordat şi să permită continuarea doar cu acordul publicului.

A venit pe scenă şi Alexandru Dan care declară că el nu are nimic. Ba are! Are un debit excepţional, mitraliază cuvintele cu o viteză uluitoare. Degeaba i s-a strigat să respire (uitase cu desăvârşire), de pomană a fost încurajat din sală… A continuat la fel şi degeaba mi-am dus creierul până în zona roşie a turometrului că n-am reuşit să înţeleg ceva. Mi-a rămas doar imaginea unui bărbat tânăr, frumos (atât cât mă pricep eu) şi puternic care tremura de habar n-am cum de nu i-au căzut din mână textele. N-am ajuns la jumătatea timpului, ne-a rezolvat iepureşte în 3-4 minute.

Îmi venea să plâng după primii doi când s-a manifestat Liviu Andrei! Marius Ianuş ar fi plâns în genunchi de bucurie dacă ar fi fost în zonă… Liviu Andrei ăsta este, probabil, produsul intelectual al unor lapţi scuturaţi de un homosexual pasiv care s-au scurs din greşeală în crăpătură de boarfă nonagenară. Din exprimarea lui mi-e clar că n-a făcut niciodată freza pe mijloc unei gagici, că n-a tras în măduvă nici măcar umbra unei femei şi a bălit toată viaţa la filme porno cu mâna bine înfiptă în prohab. Nici măcar să mă f… nu-mi vine pe ce scrie. Păcat de copacii tăiaţi de pomană pentru hârtia pe care o insultă cu nonşalanţă penibilă, la fel de penibilă ca reacţia pe care a avut-o când publicul l-a oprit după 5 minute.

Au apărut, în sfârşit, primele urme de literatură! Le-a adus Alina Uşurelu în poveştile despre care a spus că scrie. S-a aşezat în mijlocul scenei şi a fost ca o soră mai mare care seara citeşte pentru fraţii mai mici. Aproape că mi-a venit să mă duc să mă culc cu capul la ea în poală. Femeia asta scrie ce simte! Poate puţin curaj nu i-ar strica. A salvat, atât cât a putut, prima parte.

Lecţie de poezie şi muzică. Dacă totul se duce de râpă, Cristi Dumitraşcu e perfect! Împreună cu prietenii pe care i-a adus a reuşit să ne trezească la viaţă. Au lipsit mesele, dar tot a urcat lumea pe pereţi, pe tavan, pe uşi şi în capul vecinilor.

Urma partea interesantă – duelul dintre Teda Peleş şi Alice Popescu, adolescenta împotriva femeii mature. Sincer să fiu, după ce am văzut în prima parte mă aşteptam la un soi de bătaie în noroi cultural sau măcar la un show cu tente de lesbianism. Vai de steaua mea! M-a pocnit drept în moalele capului Alice Popescu! Şi Teda nu m-a lăsat să-mi revin. Pe legea mea, chiar era literatură adevărată! Nu-mi plac superlativele, dar femeile astea două au fost superbe: au demonstrat că ştiu să scrie şi, mai mult, ştiu să-şi citească poeziile. Păcat, mare păcat că publicul a omorât-o prea repede pe adolescentă cu aplauzele. Mai avea un text care chiar a meritat ascultat.

Şi a venit rândul lui Adrian Suciu. Scriitorul, nu moderatorul. Eram curios să văd dacă mai coboară de pe scenă moderatorul sau se transformă în scriitor în văzul lumii. Dar a fost mai deştept decât mine: şi-a adus şi el un prieten care să citească în locul lui, salvând cele trei fete care s-au ocupat de organizare. Despre Suciu nu ştiu ce pot să spun. Doar că scrie aşa cum e: pe mine m-a dat pe spate. A avut parte şi de o replică feminină care, între noi fie vorba, mai bine lipsea.

Pentru mine meniul s-a terminat când am aflat că „numai Dumnezeu ştie să scrie şi a scris o singură dată”. Nu mai intra nimic, nici măcar kala kalajnikov.  Am aflat a doua zi că, cel puţin pentru o persoană, a fost cel mai bun. Se prea poate să aibă dreptate şi începe să-mi pară rău…

Una peste alta, Meniul a fost într-adevăr în ediţie limitată – literatura s-a limitat la partea a doua.

Reclame