Etichete

, , , , , , , , , , ,

Eram căsătorit a doua sau a treia oară. Nu mai ţin minte exact câte soţii avusesem până la ea, dar a fost singura lângă care urma să îmbătrânesc.

Mariajul nostru începuse mai mult ca o glumă pentru cei care mă cunoşteau. Ne ştiam de puţin timp şi ne întâlnisem de două sau trei ori înainte să ne cuplăm. Apoi, după nici o lună, am cerut-o de nevastă şi a acceptat. Nimeni nu m-a crezut că mă însor, aşa că toţi prietenii au venit la nuntă să fie siguri că nu e o altă toană  de-a mea. Probabil că nici a doua zi nu erau foarte convinşi că ceea ce se întâmplase era adevărat, dar s-au obişnuit repede cu ideea.

A fost cea mai mişto nuntă din câte am văzut în viaţa mea. O petrecere demenţială pe care am organizat-o doar ca să ne simţim bine nu ca majoritatea oamenilor care transformă evenimentul într-o afacere. Nu ne păsase de bani – ne permiteam să acoperim toate cheltuielile fără să ne gândim la veşnicele plicuri cu bani oferite de invitaţi. Toată lumea s-a distrat atât de bine încât şi azi îşi mai aduce aminte câte unul şi-mi mai spune cum a fost.

A urmat o perioadă nemaipomenită. Eram doar noi doi şi lumea – lumea, formată dintr-o sumedenie de prieteni şi cunoştinţe, era un soi de anexă a relaţiei noastre. Trăiam aşa cum aveam chef, fără să ne pese de nimeni şi de nimic. Munceam destul de mult amândoi, dar găseam mereu timp pentru ieşit în oraş şi petreceri. Se întâmpla des să ne urcăm sâmbăta dimineaţa în maşină şi să plecăm să ne bem cafeaua pe unde ne venea; întotdeauna ajunungeam printr-un loc pe care-l văzusem prin călătoriile noastre din mers şi ne plăcuse.

Într-o zi m-a sunat un prieten vechi:

–          Moşule, hai diseară la o bere. Se-adună toţi băieţii şi pe tine nu te-am mai văzut de mult. – nu era deloc adevărat; mă întâlnisem cu toţi împreună cu soţia, dar renunţasem să mai ies ca băieţii.

–          Nu vin. Sunt însurat şi n-am chef să vin singur.

–          Hai, băi bulangiule, vino şi tu! Ce dracu’, că parcă te-ai călugărit! N-ai mai băut cu noi de un car de ani!

–          Te-ai tâmpit la cap! Sunt căsătorit de câteva luni. Ce calendar foloseşti?! Încearcă-l pe cel aurelian sau iulian. – niciodată n-am fost sigur care dintre cele două se aplică în zilele noastre – Am spus că nu vin şi asta-nseamnă că nu vin! Care jumătate din nu îţi este neclară, prima, sau a doua?

Am închis telefonul liniştit ştiind că, pentru oricine mă cunoştea, refuzul meu era mai mult decât clar. Nimeni n-ar fi îndrăznit să încerce să-mi schimbe poziţia.

Spre seară stăteam liniştit acasă împreună cu soţia – din câte-mi amintesc frunzăream o revistă – când a cineva a sunat la uşă. Nu aşteptam pe nimeni, aşa că am întrebat:

–          Ai chemat pe cineva?

–          Eu? N-am chemat pe nimeni. Pe tine te caută.

Nedumerit, m-am dus să deschid. Era prietenul cu care vorbisem mai devreme.

–          Ce faci, băi, nu te-ai îmbrăcat? Hai mai repede, că ne-aşteaptă oamenii ăia!

–          Nu mă aşteaptă nimeni sau cel puţin nu ştiu eu că trebuie să ajung undeva. Da’ tu ce cauţi aici? Nu spuneai că ieşi cu gaşca? Hai, intră să bem un vin dacă tot ai venit.

–          Normal că merg, da’ vii şi tu cu mine! Nu ţi-a spus nevastă-ta? Treci şi-mbracă-te odată!

–          Merg pe dracu’! Ţi-am spus deja că nu merg nicăieri. Ce să-mi spună?

Soţia mea, a doua sau a treia, apăru zâmbind amuzată.

–          M-a sunat mai devreme să-mi spună că te-au chemat băieţii în oraş şi că nu vrei să mergi. Eu l-am chemat să vină să te ia. Dacă-ţi ziceam ceva mai devreme, sigur n-ai fi vrut să pleci. Hai, pune ceva pe tine şi nu lăsa oamenii să te aştepte!

Ce puteam să mai fac? Era prima dată când cineva avea curaj să-mi facă aşa ceva şi chiar nu ştiam cum să reacţionez. Aşa că m-am dus cuminte să mă îmbrac – eram în pantaloni scurţi şi tricou, ca de obicei – şi m-am dus la cârciumă cu băieţii. N-am stat mult, în ciuda ironiilor şi rugăminţilor am plecat primul. Înainte de miezul nopţii eram deja acasă.

Toate astea aveau un preţ. Începuse să ia singură decizii pentru amândoi; mai ales pe cele importante. Nu m-a deranjat foarte mult, aveam mintea liberă să-mi văd de muncă, lucru chiar confortabil din anumite puncte de vedere. Ideea că am dreptul cel mult la vot consultativ nu mă deranja foarte mult. Ce-i drept, discutam uneori ceea ce urma să facem, îmi spuneam părerea, dar ea hotăra. Doar că se-ntâpla să mai iasă nasol rezultatul şi atunci, indiferent de părerea mea despre cum sau ce era bine să fi făcut, se spărgeau toate în capul meu. Noroc că am un cap destul de rezistent şi, în afară de câteva zgârieturi, nu păţea nimic.

Nu eram angajaţi. Lucram amândoi pe cont propriu, ceea ce era destul de avantajos financiar. Doar timpul ne mai făcea uneori figuri – se-ntâmpla ca unul dintre noi să aibă mult de muncă şi atunci nu mai existau zile şi nopţi. Dar, în general, aveam o viaţă frumoasă – câştigam bine, cheltuiam pe măsură, ne plăcea munca pe care o făceam şi nici nu eram obligaţi să stăm la program impus.

Cea mai tare chestie, cel puţin pentru mine, era că majoritatea oamenilor de care ne ciocneam din cauza muncii ne deveneau prieteni. Nimic nu mi se pare mai plăcut decât să faci ce-ţi place împreună cu prietenii. Mă rog, în cazul meu era vorba mai mult de prietene. Nu-mi trecea prin cap, aşa cum credeau alţii, să am o relaţie extraconjugală. Pur şi simplu îmi era mai uşor să comunic cu femeile, întotdeauna m-am înţeles mai bine cu ele.

Ieşeam des în oraş pentru afaceri. Era mai plăcut să discuţi la o cafenea decât într-un birou. Oamenii sunt mai relaxaţi şi ideile sunt înghiţite mai uşor. Ajunsesem să fiu cunoscut în destul de multe localuri, ceea ce nu era rău pentru că beneficiam de servire preferenţială. Deja o parte dintre chelneri ştiau ce comand în funcţie de oră, omul care mă-nsoţea şi modul în care intram. Şi de fiecare dată când apăream cu una dintre prietene îmi aduceau „ca de obicei”, ceea ce însemna cafea neagră.

Prezenţa acestor femei a început s-o deranjeze, cu timpul, pe soţia mea. Deja ştiam că atunci când mă întâlneam cu una dintre ele de două-trei ori într-o săptămână urmau întrebările. Cu toate astea îi spuneam în continuare când şi cu cine ieşeam. Era ceva normal, n-aveam nimic de ascuns, dar trebuia de fiecare dată să-i explic că n-are motive să mă bată la cap cu nimicurile astea. În rest, toate erau bune şi frumoase, aşa că ne-am hotărât să facem un copil.

Am avut o zi cruntă. Alergasem de la prima oră, câteva întâlniri cu pauze atât de scurte între ele că abia am avut timp să înghit pe repezeală o plăcintă. Din fericire, ultima fusese cu una dintre prietenele mele şi, după o oră sau două în compania ei, m-am mai relaxat. Seara am ajuns acasă frânt de oboseală. Mi-am găsit soţia îmbufnată într-un fotoliu.

–          Bună seara! Ce ai?

–          Nimic.

–          Şi de la nimicul ăsta eşti cu fundu-n sus? Interesant nimic.

–          Lasă-mă, sunt supărată.

–          Asta văd şi eu. Voiam să ştiu ce te-a supărat. Mai devreme, când am vorbit, erai veselă.

–          Eram. Acum nu mai sunt.

–          Bine, dacă nu vrei să-mi spui…

–          M-am săturat să te-ntâlneşti cu tipa asta! Toată ziua eşti numai după fundul ei! – era foarte nervoasă şi, ca întotdeauna, nici măcar nu încerca s-o ascundă; dimpotrivă.

–          Poftim?! Nu m-am mai întâlnit cu ea de câteva săptămâni. Şi nici n-am vorbit. De unde ţi-a venit ideea asta? – eram obişnuit cu ieşirile astea, aşa că învăţasem să-mi păstrez calmul.

–          Din felul în care te porţi. De câte ori sună sau te caută imediat intri în transă! Parcă te-a hipnotizat!

–          Nu m-am purtat cu ea decât cum mă port cu orice alt prieten. Nu înţeleg de unde ai tras tu…

–          Ţi-am mai spus! M-am săturat de asta! Toată lumea vede asta şi eu m-am săturat să fiu luată de proastă!

–          Ochii mei, din câte-mi dau seama, sunt la locul lor şi asta-nseamnă că nu s-au scurs nicăieri. Şi nu ştiu ce e anormal în comportamentul meu.

–          Tu nu-ţi dai seama de ce faci?! Asta e grav! Eşti îndrăgostit de ea până-n vârful urechilor! Este evident! Te guduri pe lângă ea ca un porc în călduri şi nici măcar nu realizezi asta! Îţi curg balele de câte ori o vezi sau te sună! Şi eu stau ca o proastă! Mi-a ajuns! Eu te iubesc şi tu!…

–          Şi eu te iubesc. Tu crezi c-aş mai vrea un copil cu tine dac-aş fi îndrăgostit de alta? Sau că, dacă se-ntâmpla să mă îndrăgostesc, nu ţi-aş fi spus că nu mai putem continua împreună?

–          De unde vrei să ştiu eu ce e în capul tău?! Nu vreau să fac un copil pe care să-l cresc singură! Nici cu tine, nici cu altcineva!

N-am mai spus nimic. Nu mai aveam ce să spun. M-am aşezat într-un fotoliu şi mi-am aprins o ţigară – o enerva la culme fumatul meu, dar era singurul meu viciu şi n-aveam chef să renunţ la el. A mai stat o vreme tremurând de nervi şi apoi s-a dus la culcare. M-am dus la bar şi m-am uitat; era plin. Nu aveam chef să beau, habar n-am de ce făcusem asta. M-am întors la locul meu şi mi-am aprins altă ţigară – pachetul era pe jumătate gol şi mai aveam unul neînceput. Ar fi trebuit să-mi ajungă.

Dimineaţă m-am aşezat la calculator şi am transferat aproape toţi banii pe care-i aveam în contul ei. Se strânsese o sumă destul de frumoasă. Apoi am plecat la un dealer auto de unde mi-am cumpărat maşina de teren pe care mi-o doream de multă vreme. Nu o luasem până atunci pentru că de fiecare dată îmi spusese că sunt nebun şi arunc banii pe ceva ce oricum nu-mi trebuie. Am plătit preţul de catalog fără să negociez chiar dacă ştiam că au o marjă de 15-20% – erau ultimii mei bani. Le-am cerut, în schimb să-mi facă plinul.

M-am urcat în maşină şi am luat-o spre ieşirea din oraş.

Reclame