Etichete

, , , , , ,

viataZilele trecute îmi zicea cineva că stau izolat într-un palat de cristal căruia-i zicea „zonă de confort” şi că, de-aici de la mine, văd doar ce vreau. Pe scurt, îmi zicea că între mine şi realitatea aia adevărată există o falie, că habar n-am ce-i viaţa.
Am stat şi m-am gândit la treaba asta ceva vreme până să-i dau dreptate. Chiar n-am avut timp să-nvăţ şi asta!
Copilăria mi-am trăit-o prin anii ’80 şi, pe vremea aia, nu-mi păsa de viaţă. Oricum pe-atunci nici nu se prea găsea pe la noi. Nu erau cartele pentru aşa ceva. Sau cel puţin nu-mi amintesc eu. Da-mi mai aduc aminte de „Ai grija! Nu vorbi despre asta afară!” – asta urma după discuţii cu subiect tabu, „Vocea Americii” sau „Europa Liberă”. Aşa că n-am învăţat nimic despre viaţă.
Dup-aia, când a venit democraţia, s-au schimbat un pic lucrurile. Numai că, ghinionist din fire, am nimerit în a nu ştiu câta generaţie de sacrificiu. Ca orice adolescent respectabil, mi-am văzut de ale mele mai departe. Puţin (mai mult) rebel, (prea) puţin neatent la ce se întâmpla în jur… Şi, între noi fie vorba, ziua de mâine nu făcea doi bani – eram prea ocupat cu prietenii, parcurile, cărţile şi, când a fost nevoie, schimbări de miniştri ai învăţământului (chiar, îşi mai aminteşte cineva de Virgil Petrescu?). Plus primele locuri de muncă. Şi nici în perioada asta n-am învăţat nimic despre viaţă.
Aşa am nimerit pe băncile facultăţii. Aici alţi prieteni, alte distracţii şi alţi profesori ocupaţi să-şi predea materiile mai mult decât să-mi spună mie ce-i viaţa. Am avut şi bonusuri: clubul de dezbateri, câteva campanii electorale şi câteva proiecte la care m-am zbătut împreună cu nişte prieteni. Şi mi-am dat seama, după ultima sesiune, că intru în viaţă fără să ştiu nimic despre ea.
A venit, mai apoi, un soi de perioadă neagră. Cam ca Evul Mediu Timpuriu redus la scară individuală. Alte proiecte, ceva colaborări cu presa, alergătură între oamenii cu care lucram, încă nişte campanii electorale… Trai de om lăsat de capul lui. Şi alte petreceri, alte nopţi perdute şi dimineţi găsite aproape de fiecare dată sub un alt tavan. Şi veşnicii oameni care le ştiu pe toate şi care îi enervează la culme pe cei care-şi dau seama de câte nu ştiu. O grămadă de lucruri care nu mi-au dat timp să aflu şi eu ce e viaţa.
Până la urmă am intrat şi eu în rândul lumii: m-am aşezat la casa mea. Întâi cu o femeie. Apoi cu acte, cu popă şi cu aceeaşi femeie. De-atunci vin peste mine în fiecare lună facturi şi mi se face foame de câteva ori pe zi de trebuie să mănânc şi să umplu frigiderul care se încăpăţânează şi se goleşte mereu. Şi mai vin şi oameni pe la mine, prieteni sau neprieteni, fiecare cu nevoile lui. Pe alţi-i găsesc pe stradă. Căzuţi, nemâncaţi, bucuroşi, darnici, citiţi, agramaţi… mă rog, tot soiul de oameni. Mai ridic unul, mai o vorbă pentru (sau de la) altul, mai o mână întinsă… Mi se umple timpul aproape mereu şi când sunt liber mă gândesc la cum o să-mi fac casa, cum o să fie galeria mea de artă şi la proiectul meu pentru copii supradotaţi. Nu am vreme să mai înţeleg ce-i viaţa.

De când mă ştiu am făcut mereu o grămadă de lucruri, am cunoscut o mulţime de oameni, am fost la nişte botezuri şi la câteva înmormântări. Şi nu ştiu dacă voi avea timp vreodată să învăţ ce-i viaţa!

Reclame