Etichete

, , , , , ,

pixM-am hotărât să ies în oraş cu un grup de oameni pe care, cu o singură excepţie, nu-i cunoşteam aproape deloc. Ceva împotriva obiceiurilor mele, dar eram un îndrăgostit de excepţia aia… Găsisem în ea jumătatea mea de androgin, cea de care nenorociţii de zei m-au rupt pentru că eram prea frumoşi împreună. Din păcate doar eu, nu şi ea… Pentru restul, cei care nu mă prea ştiau, urma să fiu un soi de animal exotic abia adus la grădina zoologică, cea mai puţin confortabilă poziţie în care pot ajunge, dar o vedeam prea rar şi ăsta era, acum, preţul pe care trebuia să-l plătesc.

Nu am fost primul şi cei deja ajunşi se aşezaseră, cuminţi, într-un capăt al mesei, urmând ca locurile să se ocupe în ordinea cronologică a sosirii. Unul dintre polii de atracţie era scriitorul, un tip care mâzgăleşte platitudini siropoase cu valoare cel mult dubitabilă, motiv pentru care femeile îl adoră. Excepţia era deja acolo. Am salutat şi am încercat să-mi dau seama dintr-o privire care scaun mi-ar fi cel mai confortabil, deşi toate erau identice.

– Nu mă pupi?! Hai şi-aşează-te lângă mine!
– Oricât de mult aş vrea, nu te pup. Ar însemna să iau apoi la rând toate femeile care sunt aici şi pe cele care încă nu sunt, altfel aş putea fi acuzat de discriminare. În schimb, m-aş aşeza lângă tine dac-ar fi un loc liber, ceea ce nu văd şi nu cred c-ar fi plăcut să mă ţii în braţe toată seara pentru că, din câte pot să-mi dau seama, nu avem loc unul lângă altul pe un singur scaun.
– O să rugăm pe cineva să se mute şi gata, o să ai loc.
– Lasă, vine şi se aşează lângă mine. E liber şi nu deranjează pe nimeni. – era o fată tare drăguţă căreia-i căzusem, nu ştiu de ce, cu tronc. Ajunsese, probabil, puţin înaintea mea, fiind ultima din şirul de la masă.

M-am uitat de la una la alta, ele una la alta şi amândouă la mine.

– Nicio problemă! Mă aşez lângă amândouă. – m-am întors spre doi tipi care stăteau în stânga excepţiei – Domnilor, mă tem că va trebui să vă mutaţi amândoi. Din nefericire biletele dumneavoastră nu corespund locurilor ocupate.

Unul dintre ei s-a ridicat zâmbind. Celălalt, scriitorul, încercă să protesteze:

– Dar de ce?! Mi se pare normal să se stea fiecare unde găseşte liber!
– Dragul meu, aproape nimic nu este normal. Singurul lucru anormal este să dezamăgeşti o femeie, iar tu tocmai reuşeşti să faci asta cu două. Preferi să-ţi satisfaci orgoliul sau să primeşti o pereche de zâmbete?
– Asta este de reţinut! O s-o strecor între rândurile mele.

Problema celor trei locuri alăturate fiind rezolvată, am invitat-o pe tânăra drăguţă şi amabilă să se muteDin obişnuinţă i-am ţinut scaunul, ceea ce a creat un efect de admiraţie care m-a lsat indiferent. Mi-am dat jos sacoul şi l-am aşezat cu grijă pe spătar între cele două, apoi m-am îndreptat liniştit în capătul opus al mesei. Momentul de buimăceală al celorlalţi mi-a permis încerc să-mi aprind o ţigară…

– Iar fumezi?! – tutunul o enerva la culme pe excepţie.
– Mă gândeam că aici sunt destul de departe încât să nu te deranjez…
– Tu fără cafea şi ţigări nu poţi trăi? Dă-mi ţigările!

N-a aşteptat să răspund, s-a ridicat şi a venit să le ia singură. Am lăsat-o. În timp ce se întorcea la locul ei am scos din buzunar alt pachet – întotdeauna am unul de rezervă – şi mi-am aprins, în sfârşit, o ţigară în hohotele celor din jur. Ea s-a uitat nedumerită în jur şi, când şi-a dat seama ce se întâmplă, a început să râdă.

– Eşti culmea! Om mai încăpăţânat n-am văzut. N-ai decât să fumezi cât vrei, tu îţi distrugi sănătatea…

Oamenii au continuat să apară şi unul dintre aceştia întrebat, uşor nedumerit, dacă stă cineva acolo unde-mi lăsasem haina. Am răspuns calm.

– Este locul meu.
– Bine, bine – interveni scriitorul – ne-ai mutat pe amândoi ca să stai lângă ele şi te-ai dus tocmai în capul celălalt al mesei! Şi acum… acum ţii ocupate două scaune!
– Lasă-l, dragule – îi răspunse excepţia – aşa e el. Până la urmă o să vină aici, o să vezi.
– Ba nu am deranjat pe nimeni doar ca să pot sta eu undeva. Cum amândouă voiau lângă mine, am găsit cea mai bună soluţie. Apoi, ele fiind satisfăcute, mi s-a părut firesc să mă aşez undeva unde să mă simt în largul meu. Acum sunt fericitul posesor al ambelor scaune iar, dacă mai e nevoie de altele, o să cer.
– Pfff, uneori vorbeşti atât de încâlcit încât nu te înţelege nimeni! Nu poţi să fii şi tu ca toţi?!
– Ba cred c-aş putea încerca dacă aş face un efort. Însă atunci cineva ar putea încerca să mă contrazică. Aşa scap de bătăile inutile de cap.
– Ca de obicei te gândeşti numai la tine! Vorbeşte şi tu normal sau nu mai spune nimic.
– Ba nu, dă-mi voie să te nu fie de acord cu tine! – interveni scriitorul cu amabilitatea de care nu ducea lipsă; avea chiar o supradoză de-a dreptul enervantă. Omul ăsta este fascinant, modul lui de a privi lucrurile, felul în care se exprimă… are ceva ce n-am mai văzut decât rar! Ar trebui să scrie. Da, ar fi monumental ceea ce ar ieşi! Chiar, te-ai gândit să te apuci să-ţi aşterni gândurile pe hârtie?
– Mă tem că sunt analfabet, dragul meu!
– Glumeşti! Înţelesesem că eşti un intelectual, că ai terminat o facultate…
– Nu sunt foarte sigur dacă eu am terminat facultatea sau ea m-a terminat pe mine. În schimb, ştiu sigur că o bucată de carton pe care ţi-a fost trecut numele nu te face intelectual. Singura mea mulţumire în materie de scris era că puteam să o fac corect dar, de când am terminat-o cu şcolile, s-au modificat atât de mult regulile gramaticale încât nici măcar cu un îndreptar în mână nu sunt sigur că scriu cum trebuie. Iată-mă, deci, în postura de analfabet. Agramat nu-mi place cum sună.
– Este chiar fabulos, v-am spus! – privea la cei din jur cu o mândrie superioară. Chiar e păcat că nu ai încercat măcar să te apuci de scris! Cu puţină îndrumare ai putea ajunge cineva în literatură. Uite, dacă vrei, îţi ofer sprijinul meu!
– N-am de gând să fac asta, scrisul ar fi o pierdere inutilă de timp. Mi-e îmi vin vorbele singure. Mă tem că, dacă aş scrie ceea ce spun, le-aş ţine minte şi dup-aia nu mi-ar mai veni altele noi.
– Oh, nici nu îţi poţi da seama cât de mult te înşeli! Fii sigur că-ţi vor veni altele noi! Dar, în fine, îmi faci impresia că eşti prea hotărât… nu are rost să încerc să te conving. Ar fi, totuşi, o reală plăcere pentru mine să ne întâlnim mai des, poate numai noi doi ca să nu-i deranjăm pe alţii, şi să stăm de vorbă… Aş nota o parte din ceea ce spui şi aş încerca să desfac acest cifru pe care-l ai… să-mi dau seama cum faci… să folosesc toate astea din moment ce tu nu vrei. Chiar aş vrea să-mi dau seama cum îţi vin vorbele singure, aşa cum foarte frumos ai spus.
– Bei? La alcool mă refer.
– Nu… foarte rar… doar ocazional aş putea spune că mai servesc câte ceva… dar niciodată în exces.
– Fumezi?
– Nici măcar nu am încercat. Ştii… sănătatea este foarte importantă pentru mine… Mens sana in corpore sano! E un principiu de viaţă.
– Atunci înseamnă că o duci bine cu femeile!
– Nu am, momentan, o prietenă… Ştii… caut pe cineva care să-mi fie alături… să mă înţeleagă… Noi, artiştii, avem firi dificile… e greu să găsesc o fată pe care să o iubesc şi care să simtă împreună cu mine…
– Nu bei, nu fumezi, nu ţi-o tragi decât de unul singur! Atunci despre ce mama dracului scrii?!
– Oh, scriu despre sentimente… despre viaţă… aşa cum mi le imaginez eu… în felul în care le visez… aşa cum ar trebui să fie ele într-o lume ideală…
– Adică povesteşti viaţa fără să o trăieşti?! Descrii sentimente fără să le ai?! Aşa, din imaginaţie?! Cum poţi inventa o lume ideală dacă habar n-ai pe ce lume trăieşti?! E ca şi când ai descrie orgasmul pe care i l-ai provocat unei femei în timp ce tu nu-ţi satisfaci decât mâna.
– Vai, dar nu e nevoie să fii atât de grosolan! – excepţia se trezise la viaţă. Nu toţi oamenii sunt ca tine şi ar trebui să accepţi asta. De ce nu eşti mai îngăduitor cu cei din jurul tău?

M-am uitat în jur şi toţi oamenii de la masă mă priveau ca pe un criminal. Asta şi eram pentru ei: un intrus care le distrugea preţioasa statuie creatoare. Tocmai mă pregăteam să le spun ceea ce cred, când mi-a sunat telefonul. Mi-am cerut scuze şi am plecat să vorbesc – era un prieten care mă invita pe la el. Ştiam că făcusem destule tâmpenii pentru o singură seară, aşa că am acceptat bucuros. La întoarcere lumea se relaxase, râdeau şi povesteau de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Excepţia s-a întors zâmbitoare spre mine, întinzându-mi mâna.

– Hai, gata, a trecut totul! Aşează-te între noi, aşa cum ai vrut, şi fii cuminte! Ştiu că-ţi place să faci pe nebunul, dar eşti urât în momentele astea.

Mi-am luat sacoul, am sărutat-o pe frunte.

– Cu dragă inimă aş sta să vă spun tot ce cred eu despre amicul ăsta de scrie. Din păcate nu pot să mai stau. A intervenit o urgenţă.
– Mă enervezi! Tu nu te potoleşti niciodată!

M-am urcat în primul taxi şi m-am dus la prietenul meu, care mi-a deschis uşa la fel de liniştit ca de obicei.

– Băi, vezi că eu trebuie să plec. M-au sunat unii că au nevoie de mine da’ tu poţi să rămâi cu iubita, că ea nu pleacă nicăieri – locuia cu prietena lui de doi-trei ani şi urma să se căsătorească. Hai că am timp să beau cu voi un pahar de vin şi-am fugit. Sau tu vrei altceva?
– Vin, bere… Ce-o fi, nu contează!
– Ce-i cu tine de eşti aşa indispus?

Le-am povestit ce se întâmplase şi câtă silă mi-a provocat individul ăla de se dădea scriitor – se mai şi mira că-n afară de prieteni nu-l bagă nimeni în seamă. Imediat după ce am terminat prietenul meu a plecat şi am rămas cu viitoarea lui soţie, care nu-mi înţelegea prea bine comportamentul.

– Bine, dar, dacă-ţi place tipa aia, de ce-ai plecat?
– Nu-mi place. O singură dată apare cineva care te goleşte de tot şi te umple de el. Îl duci, mai apoi, în suflet o viaţă. O iubesc.
– Şi nu puteai suporta încă puţin de dragul ei? Spui că o iubeşti. Cum crezi că o poţi cuceri?
– Mă simţeam în plus… Ştii, e îndrăgostită de altcineva. Prezenţa mea îl deranjează şi o bate la cap să scape de mine. N-avea rost să mai stau aşa cum n-ar avea rost să încerc să o cuceresc. Ar fi imposibil.
– Zici că iubeşti o femeie n-ai de gând să faci nimic… Ciudat!
– Pierzi, uneori, ceea ce n-ai avut niciodată. Ai face orice să-l aduci înapoi, chiar dacă ştii că nu poţi face nimic. Aşa se naşte un vis şi nu mai contează nimic, nici măcar nopţile pe care nu le dormi de teamă că le-ai putea pierde în timpul somnului. Asta e ea, un vis… E ca orizontul – cu cât mă apropii, cu atât mai mult se îndepărtează de mine. M-am dus doar pentru că voiam să o mai văd o dată.
– Voiai s-o mai vezi şi ai reuşit să o enervezi…
– Da, asta am făcut. Sper că am enervat-o suficient de tare încât să nu mai vrea să mă vadă. Aşa va avea, poate, un pic de linişte în plus. E tot ce vrea – linişte. Nu contează ce vreau eu, important e să-i fie bine.
– Poate că ai dreptate… Dar eu tot cred c-ar fi fost mai bine să rămâi. Cine ştie, poate plecai împreună cu ea. De fapt, sigur ai fi reuşit! La cum te ştiu, nu v-aţi fi despărţit fără s-o săruţi măcar.
– Am sărutat-o, dacă asta era o problemă.
– De faţă cu toată lumea?! Nu pot să cred c-ai făcut tu asta!
– Ba am făcut-o. Am sărutat-o pe frunte.

S-a destins brusc şi a râs.

– Nu se pune! e prea părintesc şi prea protector sărutul. Deşi… aşa mi-ai spus c-o sărutai doar pe mama ta…
– Da… pe mama… Pentru că mi-era cel mai apropiat om, singurul care m-a protejat şi, după ce am crescut, simţeam că a venit rândul meu să fiu cel puternic. Vezi tu, pentru orice altă femeie, e cel mai tandru sărut. Apoi, dacă vrei, de pe frunte poţi să cobori până unde ţi se dă voie. Pe ochi… pe buze… pe gât… până acolo unde eşti oprit.
– Hmmm, nu eşti chiar atât de ciudat… Cred că are sens ceea ce spui. Pe mine nu m-ai sărutat niciodată pe frunte… Şi până unde ai coborâ în cazul meu?

Era rândul meu să râd. Râdeam în hohote, aşa cum rar o făceam.

– Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la asta. Probabil că pe interiorul coapsei.
– Nu cred că ai curaj.
– Asta e deja provocare… Să nu-mi spui că vrei să-ţi demonstrez!
– Încearcă şi-ai să afli.
– Ai pantaloni pe tine, n-ar avea farmec.
– Am şi alte haine pe mine, nu doar pantaloni. Sunt sigură că te descurci tu.

Am luat de pe masă pachetul să-mi aprind o ţigară. Era gol. Mi-am dat seama că celălalt rămăsese la excepţie…

Reclame