Etichete

, , , , , , , , ,

Oamenii se purtau cu el de parcă era un soi de stăpân cu puteri absolute. Un soi de teamă amestecată cu respect sau, mai degrabă, îl respectau pentru că le era teamă. La rândul lui, îi trata cu superioritatea uşor arogantă a celui cătuia i se cuvine orice. Până şi cerşetorii cei mai îndrăzneţi se opreau la câţiva paşi de el şi-şi bolboroseau litania în şoaptă, iar parcangii şi traficanţii de droguri uşoare se evaporau pur şi simplu la trecerea lui.

Nimeni nu ştia nimic despre el, nici măcar cum a apărut în oraş. În schimb el ştia totul, pentru că totul se întâmpla numai cu aprobarea lui, şi oamenii îi acceptau toate ciudăţeniile. Îl vedeau plimbându-se prin ploaie, dansând în mijlocul bălţilor, dar nu spuneau nimic. Odată, când abia venise, cineva a vrut să-l apere de şiroaiele de apă care curgeau în neştire. Nu a spus nimic. S-a întors şi s-a uitat lung la el şi acesta a rămas acolo, înţepenit, cu umbrela întinsă. Lumea s-a obişnuit cu el în capătul străzii şi, după o vreme, au început să-şi dea întâlnire la omul cu umbrelă în timp ce porumbeii i se aşezau liniştiţi pe rama ochelarilor.

Aşa a intrat şi atunci în bar, după o ploaie. Şi-a aranjat părul ud trecându-şi mâna prin el şi s-a aşezat la o masă.

– Pe unde ai umblat? – era unul dintre puţinii lui prieteni, îşi permitea să întrebe.

– M-am plimbat prin ploaie. – a răspuns liniştit.

– Şi cum a fost?

A avut un moment de surprindere. Trecuseră prea mulţi ani de când cineva nu îi mai vorbise cu voce caldă. A fixat-o cu privirea pe femeia din faţa lui, cea care aruncase întrebarea. Chiar îi zâmbea! Necunoscuta aia îi făcea cadou cea mai luminoasă faţă fără să ceară absolut nimic în schimb. Se făcuse linişte. Şi-a revenit repede.

– Data viitoare, buna mea doamnă, sunteţi invitata mea. O să vedeţi singură cum e.

Toţi au crezut că e o nouă toană de-a lui, se întâmpla des să-i placă o femeie. Ieşea de câteva ori cu ea – o lună sau două, după care se plictisea şi trecea la următoarea. Şi-au dat seama, la un moment dat, că ceva nu e cum trebuia să fie. Flirta, uneori, mai mult de amorul artei sau, după cum singur spusese, doar ca să nu-şi iasă din mână. În schimb, stătea des de vorbă cu cea care-i zâmbise deşi nu se întâlniseră niciodată doar ei. Într-o zi i-a spus brusc:

– Dacă nu mă înşel, am rămas dator cu o plimbare. Ştii, la mine plouă când vreau şi, dacă vrei tu, mâine poate să plouă.

– Tu ştii oraşul mai bine. Alege un loc frumos. Dar ai grijă, ploaia ta s-ar putea să fie ninsoare!

A doua zi seara oamenii l-au văzut plimbându-se între doi stâlpi din centru. Nici măcar nu au observat că-i lipseşte ţigara… Îl simţeau agitat şi se fereau cu grijă din calea lui fără să aibă curaj să se uite spre el. Nu ajunsese mai devreme, întârzia ea – îi dăduse mesaj, aşa că nu-i rămânea decât s-o aştepte. A apărut, ca din pământ, lângă el.

– Ce faci?

Zâmbea. O făcea mereu dar, de fiecare dată, îl surprindea zâmbetul ei.

Alesese un bar în care, chiar dacă era în zona în care lumea forfotea în căutare de distracţie, nu puteau fi deranjaţi – unul dintre puţinele locuri în care chiar puteau avea linişte. La etaj erau singuri.

– Vreau cel mai fierbinte ceai pe care mi-l poţi aduce!

Chelnerul s-a întors cu o ceaşcă uriaşă pe care i-a aşezat-o în faţă cu grijă să nu se frigă. Fără să se gândească a prins-o cu ambele palme şi a strâns-o cu putere.

– Ai grijă, o să te arzi! – avea cel mai îngrijorat zâmbet care putea exista.

– Stai liniştită, am sângele rece. Mâinile mele sunt făcute din gheaţă şi doar aşa le pot încălzi.

S-a uitat neâncrezătoare la el şi l-a atins.

– Dumnezeule mare, mâinile tale sunt sloi! Lasă, o să ţi le încălzesc eu!

A încercat să se împotrivească, dar i-a luat mâinile între palmele ei fără să-i pese că e prima persoană din univers care făcea asta. Au rămas cu degetele înlănţuite şi şi-au vorbit până când veşnicia s-a hotărât că a stat prea mult după ei şi a luat-o din loc, dând voie timpului să meargă din nou. S-au despărţit fără să ştie cât e ceasul, cât au stat împreună.

A plecat singur, cu paşi rari şi bărbia uşor aplecată spre piept. Pentru prima dată simţea că e cineva lângă el. A trecut prin mulţime fără să bage pe nimeni în seamă până a ajuns pe străduţele din apropierea casei lui. Acolo, în capăt, aştepta omul cu umbrelă. S-a dus spre el ca trezit dintr-un vis şi l-a mângâiat pe faţă cu mâna fierbinte.

– Ce faci, măi omule?! De ce stai în ger ca nebunul? Du-te acasă, te aşteaptă acolo un suflet!

Reclame