ROSUNimic din ce am nu îmi aparţine.  Sufăr de clepromanie feroce. Pot fura ultima bomboană a unui copil în timp ce se holbează la mine hlizindu-se ca un prost.

Lumea e plină de capete chele ale căror posesori îmi admiră sau îmi invidiază coama. Unii ar vrea s-o vadă căzută, alţii se-ntreabă de ce n-o las să-mi crească mai lungă. Dar nimeni, absolut nimeni, nu ştie că părul l-am luat de la mama.

Femeile sunt geloase că am silueta prea suplă. Mă-njură în gând sau în faţă pentru că pot să mănânc orice, oricât şi oricând. Nici măcar uneia nu-i trece prin cap că p-asta am furat-o, dacă nu mă înşel, de la bunicul pe care n-am apucat să-l cunosc.

Prietenele mai îndrăzneţe îmi spun că am ochi frumoşi şi că, dac-ar putea, mi i-ar lua să-i poarte măcar la ocazii. Cele cu adevărat curajoase se uită la ei pe furiş, îi admiră ca pe sfintele moaşte când cred că nu sunt atent. Furaţi sunt şi ei de pe la una dintre bunici.

Până şi cu degetele fac senzaţie când le scot la vedere. Sunt atât de lungi şi subţiri încât oamenii nu mai reuşesc să observe unghiile scurte, pătrate şi boante de criminal înrăit. Despre ele nici nu mai ştiu de unde le-am adunat. Probabil de la cimpanzeul rătăcit accidental în lanţul genetic undeva, pe la începutul neamului meu.

Absolut tot ce se vede la mine este bun furat. Am această îndeletnicire, aparent josnică, de a lua tot ce-mi place. O fac fără să vreau, fără să ştiu când şi de ce. Doar o umbrelă şi o pereche de mănuşi sunt cu adevărat ale mele. Le-am le-am ascuns atât de bine de mine, temându-mă să nu mă las fără ele, încât nu mai ştiu unde sunt.

Desenez, în schimb, cele mai grozave poveşti! Dar nici cuvintele nu sunt ale mele. Le iau neştiut dintr-un suflet pe care nu am putut să îl fur – e singurul lucru pe care mi-am dorit vreodată să-l fur, singurul lucru pe care n-am reuşit niciodată să-l fur.

Dorm rar şi puţin, însă râd de fiecare dată în somn. Doar atunci reuşesc să mă mint că sufletul ăla-i al meu.

Reclame