Etichete

, , , , , ,

domnisoareDe felul meu nu-mi place să întârzii, aşa că am plecat din timp şi am ajuns la Godot Cafe-Teatru cu aproape o oră mai devreme. Am încercat să deschid uşa de la intrare… Nu am reuşit. Nu putea fi încuiată cu o oră înainte de spectacol, aşa că am încercat şi a doua oară, mai cu forţă. Prin crăpătura îngustă pe care am reuşit să o fac s-a auzit o voce indignată care mi-a strigat că nu mai e loc. Lumea se înghesuia la premieră, iar eu nici măcar nu-mi bătusem capul să aflu despre ce e vorba.

Am reuşit, în sfârşit, să intru pe hol unde am simţit un iz ciudat în aer. „O părere..” mi-am zis. M-am aşezat la coadă şi mi-am dat seama că, ameţit cum sunt, habar nu am pe ce nume am rezervare, aşa că am pus mâna pe telefon să aflu. Tocmai atunci un tip cu mutră de tocilar mi-a întins o pensulă şi o paletă, invitându-mă să pictez şi eu ceva pe pânza aflată pe un şevalet înghesuit într-un colţ. Nu sunt în stare să trag o linie dreaptă nici măcar cu rigla, aşa că am refuzat cu o politeţe mai mult decât aproximativă. „Oricine poate să picteze!” a insistat. N-am apucat să-l înjur, că-mi răspunsese prietenul care se ocupase de bilete între timp – rezervarea era pe numele meu.

În sfârşit, în sală. Izul pe care l-am simţit în hol s-a accentuat şi, împreună cu muzica din fundal, numai la teatru nu mă ducea cu gândul… Dar pălăvrăgeala cu amicii m-a făcut să trec peste.

Din vorbă-n vorbă ne-am trezit că volumul muzicii creşte şi apar patru fete (d-alea la care mă gândisem eu la intrare) care se dau jos de pe scenă şi-ncep să danseze languros printre spectatori… Apare, de undeva din spate, şi tocilarul cu pensule şi tablou – era Pablo. Rapid mi s-au învârtit rotiţele-n cap: Picasso, Avignon, bordel. „Aha! Era simplu!” a fost ultimul lucru pe care am putut să-l procesez vreme de… cât o fi durat piesa.

O poveste de dragoste dintre un pictor (celebru) şi o curvă. Două lumi care se intersectează: femei uşoare şi artişti. Dacă adaugi şi un limbaj colorat pe alocuri, pare ceva banal, la-ndemâna oricui, dar nu e. Dincolo de textul în care cuvintele triviale nu sună obscen, care prezintă o realitate pe care mulţi o neagă, punerea în scenă este chiar interesantă. Lucrurile nu se întâmplă doar pe scenă, nu este un spectacol în care doar vezi şi auzi, a fost conceput să-ţi atace toate simţurile de la intrare până când, în sfârşit, te înduri să ieşi din sală.

Cu toată sinceritatea, nici acum nu-mi dau seama dacă am fost la o comedie sau la o tragedie – actorii (s-)au jucat (cu noi) cum a vrut regizorul. Ne-au plimbat între hohote de râs şi momentele în care se ni se zbârlea părul pe ceafă ca pe nişte copii de grădiniţă. Aşa că nu mă mai mir că, la final, cele patru actriţe n-au mai apucat să-şi termine momentul de dans printre spectatori. Le-au întrerupt aplauzele.

Chiar i-a ieşit lui Bogdan Gagu! Piesa asta, regizată de el, seamănă cu tabloul de la care şi-a luat numele. Nu poate fi povestită. Trebuie văzută.

Reclame