Etichete

, , , , , ,

ROSUEra linişte. Stăteam la o bere în curtea cârciumii. Nişte mese acoperite cu muşama şi bănci aspre, dintr-un lemn nefinisat, numai bune pentru pantalonii de doc ai sătenilor. În jurul nostru bărbaţi de toate vârstele, majoritatea bătrâni, îşi vedeau de poveştile şi băuturile lor ieftine. A intrat pe poartă cu un mers apăsat de om care nu cunoaşte definiţia timpului şi prietenul meu, cel cu care eram, l-a strigat. S-a apropiat de noi, i se citea pe toate cutele feţei că ceva îl apasă.

– Bună seara! – vocea molcomă nu-i trăda supărarea.
– Salut! Te-am aşteptat să mă ajuţi şi n-ai mai venit. De două săptămâni stau şi aştept.
– N-am avut când, am avut multă treabă şi m-au mai chemat şi alţii. Eu merg pe la toţi când au nevoie… şi copii lor… – ultimele cuvinte le spusese mai mult pentru el decât pentru noi. Altora le ardea buza, nu aveam cum să nu merg la ei mai înainte. Şi nici nu mi-ai spus când, mi-ai spus doar să vin. Zi mâine ce treabă ai? La cât să vin mâine?
– Păi pe la şapte dimineaţă sunt un pic plecat, hai la şapte şi jumătate – opt.
– La opt să fie, că mie nu-mi plac jumătăţile. Mâine la opt să fii acasă.
– Bine, la opt sunt acasă. Uite, ia de-aici şi du-te să-ţi iei un pahar de vin! Da’ ia zi, ce-i cu tine?
– De băut nu-mi trebuie, mai am ceva prin cămară dacă-mi vine. De nişte ţigări dacă-mi dai… Sunt doar în trecere, că ies pe poarta din dos să nu mai ocolesc până acasă.
– Dacă-i aşa, ia-ţi un pahar de vin şi două ţigări.
– Luaţi de aici câte ţigări vreţi! – am împins pachetul meu şi bricheta în dreptul lui.
– Nu! – avea un ton de om care ştie ce vrea. Acum, că mi-a dat de ţigări, nu-mi mai trebuie. Eu când n-am cer de la prieteni! Şi nu mă domniţi, vă rog, că-s doar un om! Să ştii că-s invers preţurile decât cum ai zis tu – s-a întors de la mine – banii ăştia-mi ajung de un pahar de vin şi de trei ţigări.
– Bine, cum zici tu! Ia-ţi un pahar de vin şi trei ţigări.

A plecat la fel de liniştit către dugheana care ţinea loc de bar. La fel s-a şi întors. S-a aşezat lângă mine, pe colţul mesei după ce a pus cele cumpărate la vedere.

– Uite, trei ţigări şi un pahar de vin. Ăştia au fost banii. Îmi daţi şi mie un foc, domnule?

Tocmai voiam să-mi aprind ţigara. Mi-am oprit gestul şi i-am întins lui bricheta. Avea o mână mai aspră decât lemnul băncii pe care stăteam.

– Nici eu nu sunt un dumneavoastră!
– Mulţumesc! – m-a măsurat scurt din ochi şi am simţit că vede în mine tot. Vă mulţumesc mult, da’ de crezut, fără supărare, nu-mi prea vine să vă cred. Nu sunteţi de pe la noi, veniţi de la oraş. Şi nici din fabrică, de la bandă, nu-mi păreţi. Poate c-aţi mai pus mâna pe lopată, da’ asta a fost numai din plăcere, nu din nevoie.

M-am cam fâstâcit. Nu ştiam cum să-i spun, fără să-l supăr sau să-l jignesc, că oraşul nu mă face neapărat posesor al pluralului de majestate. N-am apucat să-mi găsesc cuvintele…

– Staţi liniştit, că şi domnii sunt oameni. Nu toţi, o parte dintre ei. Şi nu vă uitaţi la mine că mă găsiţi aşa. Pe vremuri urma să mă fac profesor, da’ n-am mai apucat. M-a aruncat viaţa aici, n-am ce să fac. Am avut doi copii, două fete: una s-a dus când era mică, p-ailaltă am dat-o la şcoală, am ţinut-o la facultate în capitală. Acum tot acolo este. Mi-am făcut treaba, aşa cum am putut, de aici şi n-a fost uşor. Am muncit, domnule, toată viaţa am tras cât am putut!
– Bine, omule, cum vrei tu… Dar când zici c-a fost bine?
– Aaa, asta era înainte să mă ia în armată. M-au dus la război. Rău a mai fost! Am crezut că orbesc… A aruncat unu’ c-o grenadă chiar în faţa mea şi prima dată am zis că acolo rămân. Da’ era aproape şi au zburat schijele peste mine. Eu am luptat pentru ţara asta şi acum copiii… – alte vorbe doar pentru el. Dup-aia s-au schimbat lucrurile, mi-au dat drumul, da’ n-am mai ajuns profesor. Am venit aici, că era de muncă. Întâi am fost la săpat canale, toată ziua săpam. Şi când ploua, şi pe arşiţă, şi pe ninsoare… Nu conta! N-aduseseră excavatoare, era mai ieftin să ne pună pe noi. Ne măsurau în fiecare dimineaţă bucata de pământ şi noi îi dădeam înainte s-o terminăm până seara, că altfel nu primeam niciun ban. A doua zi o luam de la capăt. Într-un an a-ngheţat apa şi nu mai puteau veni vapoarele la mal să ia pământul pe care-l scoteam noi. Ne-am băgat în apă cu baroase şi târnăcoape să spargem gheaţa, dup-aia am împins-o cu pieptul în larg… Mi-au dat atunci două săptămâni libere. Şi mi-au dat şi primă, am primit cam cât luam într-o lună! Da, domnule, m-am dus acasă la femeie şi la copii… le-am luat dulciuri şi haine!
– Bine, şi cât poţi să rezişti?! Ajungi în spital sau în groapă…
– Rezişti, domnule, rezişti dacă n-ai încotro! Şi dumneavoastră, dac-aţi fi nevoit, aţi sta şi nici nu v-aţi da seama când trece vremea. Eu am săpat câţiva ani, până s-au terminat canalele. Dup-aia m-am dus pe o dragă, că trebuia să le cureţe cineva. Altfel se depunea mâl şi degeaba muncisem să le săpăm. Şi acolo trăgeam cât era lumină. Mai ales iarna, când se făcea pământul clisă în cupe, unul dintre noi stătea cu o rangă în vârf şi răsturna încărcătura. Înfigeai ranga în cupă şi-mpingeai cât puteai să dezlipeşti nămolul ăla-ngheţat. Şi după fiecare cupă venea alta. Stăteai căţărat la zece metri, te bătea vântul, te stropea apa şi era frig, da’ n-aveai ce face. Două-trei ore, cât era rândul tău, asta făceai, că doar nu opreau draga din cauza ta! Mai rău era când se rupea lanţul: trei zile stăteam şi ne luptam cu el să-l reparăm. Coboram în apă, ne căţăram… nici n-apucam să dormim. Şi când, în sfârşit, mergea draga, trebuia să muncim uneori o săptămână şi noaptea ca să recuperăm… N-a fost uşor, de-acolo am ieşit la pensie. Da’ mi-am făcut treaba! Mi-am ţinut fata la şcoală, v-am spus c-a făcut facultatea şi că e-n capitală! – ochii îi străluceau de fiecare dată când vorbea despre ea. Am tras de mâini, de spate şi de piept cât am putut pentru asta şi am reuşit! Am scos-o de aici, i-am dat o viaţă! Am făcut ceva! Şi acum încă mai umblu de-i ajut pe ăştia de p-aici când mai au câte ceva greu. Nu pe bani, că n-au. Da-mi mai dă unul o bucată de pâine, altul un pachet de ţigări… Fiecare ce are, mă descurc şi eu cum pot. Da’ copiii… – şi iar s-a întunecat la faţă.
– Păi bine, ţi-ai rupt oasele o viaţă! La ce mai ai nevoie acum să munceşti?
– Am pensie mică, nu mă pot ajunge din ea. Şi de la fată nu vreau să primesc! Cât mai pot, mă descurc singur. Dup-aia om mai vedea ce-o mai fi… Păcat doar că s-a-nrăit lumea… De-atât îmi pare rău mie!
– Ce ai cu lumea, ce ţi-a făcut? Ce-ar putea să-ţi spună sau să-ţi facă ţie cineva ceva?
– Ehhh!… Copiii ăştia! Sunt răi, domnule, nu mai sunt cum au fost! Părinţii-s de vină! Acum, când mergeam spre casă am trecut prin faţa casei unuia de i-am săpat toată grădina, să-mi dea şi mie nişte zarzavaturi să am ce trimite la fată. Era fiică-sa-n poartă, că are-o băncuţă acolo… Aia-i o copilă de 17 ani… Şi, când am ajuns în dreptul ei, mi-a arătat degetul ăla din mijloc… Fuck you!… Şi doar nu i-am făcut nimic… Eu mi-am văzut doar de viaţa mea şi-acum un copil să-mi arate degetul din mijloc!… Da’ lăsaţi, domnule, că e Dumnezeu care are grijă de toate! El judecă…

Omul îşi terminase ultima ţigară. Noi ne terminasem berile şi prietenul meu se ridicase să plecăm.

– Ia spune, te aştept mâine la opt?
– Păi nu aşa ne-am înţeles?! Am zis o vorbă, nu mi-o iau înapoi.
– Mai ai nevoie de ceva până mâine?
– De nimic, doar de linişte.

M-am ridicat şi eu. Am scos din buzunar un pachet de ţigări şi i l-am dat.

– Uite, ţine-le pe astea că iar ai rămas fără!

Am aşteptat cu mâna întinsă… Mă gândeam dacă nu cumva făcusem o gafă dar, după un timp, l-a luat.

– Mulţumesc, vă mulţumesc pentru timp, domnule!

Am dat mâna cu el. Am simţit cum palma aia tare şi aspră mă arde şi nu-mi venea să-i mai dau drumul, voiam s-o iau cu mine chiar dacă ştiam că locul ei e acolo, în satul unde copiii te salută cu degetul din mijloc.

Reclame