Etichete

, , , ,

ROSUAm un amic care e combinaţia perfectă dintre popă şi psiholog: ascultă tot de la oricine. Stă şi fumează cuminte în timp ce-i povesteşti ce ai pe inimă. Parcă e un tablou: te priveşte liniştit sprijinindu-ţi bărbia cu mâna stângă strânsă pe jumătate în pumn ca şi când nu aţi fi decât voi doi pe lume şi singurul lucru care mai contează în univers este povestea ta. N-am înţeles niciodată cum reuşeşte ca, în acelaşi timp, să ştie exact tot ce se întâmplă în jur sau ce urmează să ai nevoie. Îţi întinde cu un zâmbet blând pachetul de ţigări înainte de a apuca să-ţi dai seama că ai întins mâna spre al tău şi că acesta este gol. Sau, dacă sunteţi într-un local, până să apuci să deschizi gura că vrei ceva, chelnerul este deja la masă cu cafeaua sau berea… ce mai, o figură de om! După ce te-ascultă, începe să te descoasă că, până se termină seara, problemele tale au deja soluţii pe care, culmea, tot tu le-ai găsit. Nu face decât să te ajute să dai o raită prin propria minte şi să-ţi găseşti răspunsurile. Dar cea mai importantă calitate a lui este că totul rămâne la el şi doar tu poţi să-i scoţi pe gură ceva legat de discuţiile voastre.

Odată s-a-ntâmplat să vreau să aflu ceva despre un cunoscut. Nu era important, dovadă că nici măcar nu mai ţin minte despre ce era vorba. Era o dorinţă care mă rodea, mă măcina pe dinăuntru şi pe care ţineam morţiş să o satisfac. Singura problemă era că amicul despre care v-am povestit era singurul care m-ar fi putut ajuta. Câteva zile mi-am întors creierul pe toate părţile până a venit ideea: îl îmbăt! M-am uitat repede prin buzunare, am făcut socoteli şi-ntr-un final l-am invitat, împreună cu încă doi prieteni, la un rond de noapte.

În seara primei sâmbete, amicul, parolist din fire, s-a prezentat la ora stabilită la punctul de întâlnire. Prevăzător, ajunsesem un pic mai din timp şi, după ce s-a completat formula de patru, am poposit în primul bar din plan. De fapt, era singurul local la care ne gândisem, urmând ca de acolo să continuăm după bunul plac. Am poposit vreme de câteva sticle cu vin din care am băut un pahar, că aveam nevoie de minte limpede şi noaptea era abia la început. Ceilalţi trei s-au arătat mai setoşi iar amicului i-a venit cheful de ascultat lăutari, aşa că am plecat.

Drumul ne-a dus prin faţa unui club, aşa că ne-am hotărât că n-ar fi rău să ne dezmorţim puţin oasele şi să ne încălzim sufletele. Ne-am făcut curaj cu câte-o tărie şi-am trecut la dans. Amicul se cam deshidrata de la atâta efort, aşa că l-am ajutat să-şi revină cu câteva beri şi, pentru că eu îi invitasem, am luat pentru toţi şi-am turnat şi eu una sau două pe gât. Trecuse un pic de miezul nopţii când ne-am adus aminte de taraf şi, pentru că era iarnă, am mai luat câte-o tărie la plecare. Cred că aici l-am pierdut şi pe primul dintre noi moţăind pe o canapea, că la ieşire am fost doar trei. Nu-mi făceam griji, că doar mai era cineva care să continue, doar de asta chemasem doi iepuri: să bea cot la cot cu amicul şi, mai la sfârşit, să cuntinui eu până i se dezleagă limba.

În sfârşit, ajungem la un restaurant cum căutam noi unde, după ţuica de întâmpinare, ne-am întors de unde plecasem, adică la vin. Nu ştiu cum se face, dar undeva după prima sticlă cedează şi al doilea – a ridicat greoi mâna, a cerut un taxi şi dus a fost. Aşa am rămas cu doar eu cu amicul care încă părea în formă şi nu prea… Am stat între zararaze, căpitani de judeţ, ocnaşi şi pahare cu vin până au obosit cântăreţii, iar noi doi ne-am hotărât să plecăm mai departe.

Am ieşit în stradă fără să fim prea siguri nici unde mai mergem, nici ce mai bem şi nici pe picioare. Îmi aduc aminte că m-a lovit brusc o lumină puternică. A durat puţin până am reuşit să deschid ochii şi să -mi dau seama că sunt întins în propriul pat, că am ameţeli, că îmi vâjâie capul, că am arsuri combinate cu greaţă… Bine măcar că ajunsesem acasă!

Într-un final mi-am făcut curaj să mă mişc. M-am dat jos din pat, gândindu-mă că am nevoie de ceva să-mi revin. Nu ştiam prea bine ce, dar trebuia să fac ceva. În sufragerie, cu picioarele întinse pe o măsuţă şi trăgând liniştit din ţigară citea amicul. S-a ridicat zâmbind îngăduitor când m-a văzut şi mi-a adus o cană mare cu cafea caldă. Apoi, la fel de liniştit, a băgat mâna în buzunar şi a scos două bucăţele de hârtie pe care mi le-a întins:

– Ai să-mi dai două sute cinci zeci de lei. Am plătit eu ultima sticlă de vin şi taxiul. Uite bonurile.

Reclame