Etichete

, , , , ,

drama pasiuniiNe-am obişnuit să vedem actorii pe scenă, să ne bucurăm de ceea ce ne oferă, dar puţini dintre noi se gândesc la ei ca la nişte oameni care, ca toţi ceilalţi, au bucurii sau necazuri, simpatii sau animozităţi şi, dincolo de toate astea, la munca pe care o depun doar pentru a ne oferi câteva momete de linişte. Probabil că nici acum nu i-a trecut cuiva prin cap să se gândească la toate astea.

S-a stins lumina, a sunat un telefon pe scenă, a intrat o actriţă… A început piesa. „STOOOP!!!” – de undeva, din fundul sălii, s-a auzit comanda care a întrerupt totul şi a uluit publicul. Era trecut de miezul nopţii şi asistam la ultima repetiţie. Aşa am putut vedea cam ce se întâmplă pentru acea oră şi jumătate de relaxare a noastră – oameni care încearcă să se rupă de problemele lor pentru că a doua zi au spectacol.

A urmat, evident, premiera. Doar că, de data asta, ni s-a dat voie să intrăm culise. Trăirile actorilor, care sunt, în mod obişnuit, ascunse de public erau acum în faţa noastră.

Şi ce-ar fi dacă, în timpul reprezentaţiei, actorii ar uita să joace? Dacă ar aduce pe scenă problemele lor în locul personajelor? Ei bine, m-am înşelat amarnic crezând că mai mult nu se poate! Abia acum începea comedia adevărată.

Am spus de multe ori că nu cred în omul care le face pe toate, în omul multilateral dezvoltat. Cu toate astea, acum, „Drama pasiunii”, am înţeles de ce Cătălin Stelian, un actor, s-a hotărât să fie şi regizor. Doar dacă ai trăit tot talmeş-balmeşul ăsta îl poţi reda cu atâta umor şi nonconformism. N-ar fi rău, totuşi, dacă s-ar juca în săli mai mari pentru că e o altă producţie InDArt care într-adevăr merită să fie văzuţă.

La final pot să spun doar atât: m-au convins, data viitoare le cumpăr eu plăcintele. Veniţi şi o să-nţelegeţi de ce.

Reclame