Etichete

, , , ,

În sfârşit, la muncă! Trecuseră săptămâni întregi de alergătură, teste şi hârţogăraie. Deasupra tuturora tronau funcţionarii publici care te întorc mereu din drum pentru că orice colţ sau virgulă dintr-un act e susceptibil de neconformitate. Administraţia publică… o adunătură de indivizi, uneori plini de bunăvoinţă, care niciodată nu ştiu ce au de făcut. Dar, într-o joi, am reuşit să obţin nenorocitul ăla de atestat fără să cunosc pe nimeni sau să am un văr sau nepot care să mă trimită la cineva.

La sfârşit de săptămână timpul oraşului se întoarce pe dos – noaptea centrul geme de lume iar ziua abia dacă zăreşti o umbră, aşa că vineri m-am odihnit toată ziua şi abia spre seară m-am urcat în maşină. La primul semafor am fost oprit de un poliţist. Eram speriat de ideea că s-ar putea să găsească ceva în neregulă, dar actele erau în ordine. M-a întrebat dacă mă retrag şi i-am răspuns mirat că abia ieşisem. Uitasem să aprind caseta luminoasă.

La doi paşi m-a oprit o bătrânică. Nu era o cursă prea lungă, dar în câteva minute ştiam deja că e îngrozită de ideea că nepoţii i-ar putea fura banii pe care-i ascunsese sub arzătorul sobei din sufragerie.

– N-o mai foloseam, mamă, că mi-am pus centrală. Da’ nici s-o dărâm nu-mi venea, că-i sobă bună şi mai e şi făţoasă! Mereu mă-ntreabă de bani şi le spun că s-au dus… Lasă-i, c-or avea când să-i toace după mine…

A coborât şi, norocul începătorului, o comandă la doi paşi de mine! O tipă cochetă care voia să ajungă la un Irish Pub. Nu ştiam unde e şi sunt străin de tehnologie. M-a salvat de GPS explicându-mi traseul. Era un ghid excelent.

– De ce-i zice Irish Pub, domnişoară? Numai irlandezii au voie? Aş bea şi eu o cafea…
– Poate intra oricine, însă nu cred că e de tine. Acolo sunt numai străini şi curve.
– Şi dumneavoastră în ce categorie vă încadraţi?!

Am văzut-o în oglindă cum trece prin toate stările, dar eram aproape de destinaţie.

– Hai că eşti simpatic! – a coborât râzând fără să mai ia restul.

În centru cursele erau scurte, majoritatea între două cluburi. Luam tot ce prindeam şi majoritatea lăsau bacşişuri frumoase. După câteva drumuri m-am oprit la o cafea cu alţi taximetrişti.

– Nu fi, bă, fraier! Te fâţâi douăj’ de metri ca prostu’! Zi-le că te retragi înainte să urce şi, dacă-i cursa bună, îi iei. Altfel nu se merită, băiatu’! Ascultă la mine, că nu fac taximetrie de ieri!
– Au lăsat mai mult decât făcea cursa, am cam scos ceva bani.
– Dă-i, bă, dracu’! Te speteşti ca prostu’! Lasă-i să mai meargă şi pe jos! Sau ia străini, că p-ăia-i fraiereşti! Mai ales dacă-s beţi! Am scos de la unu’ şi o sută de euro întră două cluburi! Hai, că te-nvăţ de bine, să faci un ban, nu să munceşti ca un bou!

Am plecat scârbit de noii mei colegi. Unul mai în vârstă, care tăcuse, a venit după mine în staţie.

– Nu te lua după ei, lasă-i să vorbească şi fă ca tine. Dacă se-nvârte roata şi ai client, vine şi banul. Ia comanda la hotel că-i aproape de noi!

Mai erau şi oameni normali printre ei… Domnişoara Ani (cu y) s-a urcat înainte să o văd!

– Tot tu?! Mai vrei la Irish Pub?! Tot acolo mergem. Hai că eşti simpatic, a doua oară în aceeaşi seară! Dă-mi numărul de telefon, că poate mai am nevoie şi altă dată!
– Ştiţi, v-am spus că sunt nou, nu am telefon de serviciu, doar cel personal.
– Am zis că eşti simpatic, zi că nu vrei să-l dai şi gata! Uite că am ajuns.

Pe drum şi-a ridicat fusta cât se poate de natural şi şi-a pus o pereche chiloţi pe care-i scosese din geantă. Nici măcar n-a observat că ochii mei erau două ventuze pe oglinda retrovizoare.

Întors în staţie m-am trezit la maşină cu trei inşi care abia se mai ţineau pe picioare.

– Do you speak english?! We want girls! Let’s go, take us to girls!

Degeaba le-am explicat că nu am un om care să-i rezolve… Eram taximetrist, deci ştiam unde! Mi-am amintit de barul în care mergea Ani (cu y), aşa că i-am dus acolo, chiar dacă era la doi paşi. Mi-au aruncat 50 de lei şi au plecat fericiţi, sprijinindu-se unul de altul. M-am gândit că, într-adevăr, n-are rost să mă rup cu munca şi, ca să fiu sigur că mă pot retrage, am început să-mi număr banii.

– Hai că eşti simpatic! Nu-mi spune că stai aici de când am intrat eu! – era blonda mea însoţită de un bărbat la 40-50 de ani. Hai, du-ne la el la hotel şi aşteaptă-mă zece minute. E atât de beat că abia mai respiră. Dup-aia merg şi eu acasă, că mi-a ajuns.

S-a întors mai repede decât mă aşteptam şi s-a urcat în faţă.

– Chiar că eşti simpatic, nu credeam că mă aştepţi şi ai lăsat şi ceasul să meargă! Opreşte-l, n-are rost să dai bani la stat. Hai, du-mă acasă.

Tot drumul s-a uitat în linişte pe fereastră de parcă noaptea îi furase voia-bună. A trebuit să-i spun c-am ajuns.

– Ştii ceva, chiar îmi eşti simpatic! Urci să bei o cafea?

Reclame