Etichete

, , , , , , ,

Melteanul de meserie se cunoaşte de la intrare – îşi face apariţia zgomotos, ca în propria casă, asigurându-se că cel puţin jumătate dintre cei prezenţi au întors capul să-i admire costumul de firmă. Apoi, cu ego-ul parţial satisfăcut, se lasă condus la masă – de obicei rezervată, aşa e mai evident c-a venit EL- de care nu e (aproape) niciodată mulţumit, aşa că se-apucă să dea ordine de rearanjare, reamenajare, reorientare, redecorare re… Evident că până nu pune mâna măcar pe un scaun sau o faţă de masă treaba nu e bine făcută. În sfârşit, se aşază… Dar nu oricum, nu ca muritorii de rând! Aici totul se face cu schepsis – îşi orientează scaunul într-un unghi de 60 de grade faţă de masă, cam să se poată răstigni confortabil cu cotul (care de multe ori ajunge până aproape în dreptul umărului) sprijinit pe masă. Stângul, întotdeauna cotul stâng pentru că în felul ăsta mâneca sacoului şi a hainei se ridică suficient de mult cât să facă din cele câteva sute de grame de aur ale ceasului.

Odată rezolvate problemele de confort, cere menu-ul – cuvânt pe care-l pronunţă de cele mai multe ori aşa cum l-am scris eu, mai puţin cratima despre care nu ştie prea bine dacă e comestibilă sau nu – pe care-l studiază doct, plescăind din buze, reţinând întotdeauna lângă el chelnerul căruia-i cere detalii referitoare la ce se-ntâmplă cu preparatele prin bucătărie având mare grijă să-şi regleze tonul vocii, nu cumva cineva la toaletă şi să nu audă discuţia. Asta e doar aşa, de imagine, să vadă oricine că se pricepe, că are gusturi fine, că e un connisseur. Îşi drege glasul cu o combinaţie de tuse şi râgâit (care poate fi confundată cu un tunet un pic mai dogit de cei care-au reuşit să facă abstracţie de prezenţa sa) şi, în sfârşit, dă comanda  – aici are grijă să mai ridice un pic volumul, să fie sigur că oricine află despre EL, cel care îşi permite cele mai scumpe chestii. N-apucă ospătarul să facă doi paşi, că-şi aminteşte melteanul de sucul (musai natural şi proaspăt) pentru plodul din dotare care e mai timid încă… Încă o jumătate de pas şi prietenul din stânga ar dori nişte apă până vine băutura (cam pe aici se ridică de cele mai multe ori în picioare)… Altă jumătate de pas şi prietenul din drepata ar dori scobitori din alea subţiri… După câteva dute-vino din astea, mulţumit că va avea la masă sarea cea mai sărată şi apa cea mai udă şi că toţi oamenii din restaurant au aflat asta, se tolăneşte la loc pe scaun.

Când vine chelnerul îi ia cu gesturi largi sticla de vin din mână îşi pune-n pahar o porţie generoasă peste care toarnă, după gust, apă minerală sau Coca-Cola apoi, generos, îi serveşte şi pe ceilalţi. Şi, cum parcă data trecută avea gust mai bun, după prima sorbitură (care-ar putea potoli setea unei cămile) studiază atent în lumină licoarea, o miroase, se uită, eventual, la etichetă şi mă rog, acum asta e… Da’ parcă, totuşi, data trecută…

Odată venită mâncarea se îndreaptă şi începe să dea ospătarului indicaţii despre felul în care trebuie distribuită între meseni. De data asta vocea este întotdeauna însoţită de gesturi largi, ca să nu existe confuzii. Abia după ce s-a asigurat că e totul în ordine îşi suceşte scaunul în poziţia firească şi începe să mănânce folosind tot spaţiul larg pe care-l are la dispoziţie. Cam după jumătate de oră de la apariţieîşi desface nasturii de la cămaşă – doar primii doi-trei – şi-şi lărgeşte nodul de la cravata la care nu renunţă niciodată, că doar e de la Versace sau Pierre Cardin. Uneori mai are şi el nevoie la toaletă… Această deplasare o face ţanţoş, cu sacoul bine crăcănat, să-i respire în voie burta sau măcar începutul ei – aşa l-a văzut el în filme pe ce ştiu eu ce mare grangure că se mişcă.

Sătul poate asculta şi muzica lăutarilor, nu înainte de a reveni în poziţia lăbărţată, cea de confort. Cântă împreună cu cei din taraf bătând ritmic din palme şi folosindu-şi capul pe post de metronom – cred că aşa se explică mişcările spasmodice înainte şi înapoi ale ţestei sale – păstrând în permanenţă privirea tâmp zâmbitoare pe care-o asortează mereu la hainele de firmă. Când oboseşte sau îl ustură palmele începe un soi de dans tălâmb stânga-dreapta pe scaun săltându-şi ritmic umerii, ceva care, pentru neavizaţi, poate părea un atac de apoplexie. Dar nu e cazul să fie deranjată salvarea, omul pur şi simplu se simte bine! Îşi mută, uneori, centrul de greutate către unul dintre amici şi, bine sprijinit de acesta, îi şopteşte la ureche impresiile sale culte cu o voce care, de data asta, poate fi auzită numai la mesele din jur.

La un moment dat, sătul şi el de distracţie, cere nota pe care nu se oboseşte s-o mai citească. Pe el îl interesează doar să plătească, aşa că-i poate zice şi chelnerul… Da’ un pic mai tare că nu se aude (până la masa din fund)! Numără tacticos banii, punând bancnotă cu bancnotă pe masă şi se asigură, întrebând ospătarul, că e totul bine. Apoi, lovit de un puseu de generozitate, mai aruncă o bancnotă lângă celelalte, să fie toată lumea mulţumită. Se uită prin sală cu o privire de Napoleon şi, în sfărşit, pleacă. Din uşă, cu un ultim efort de a-i cuceri pe toţi cei din restaurant, se-ntoarce spre chelner şi-i strigă că nu ştie dacă mai poate ajunge până data viitoare.

Reclame